Exclusiv: Mărturie din cer

Pentru cititorii Q Magazine, Comandorul şi-a amintit câteva dintre misiunile care l-au marcat, cea mai recentă fiind cea care a presupus aducerea răniţilor şi a trupurilor neînsufleţite ale românilor surprinşi în accidentul din Muntenegru.

 La ora douăsprezece fără un minut, noaptea, a sunat telefonul. Ca de obicei, când primesc astfel de telefoane mă întreabă domnul comandant: „Ioane dormi?” Şi eu îi răspund: „Acum nu”. Zice: „Să fii pregătit că va trebui să plecăm în Muntenegru”. Şi zic: „Sunt pregătit acum”. Am ajuns duminică noaptea la ora unu la unitate. Documentele nu sunt niciodată pregatite pentru că nimeni nu știe dinainte unde vom pleca. Le-am pregătit, ca de obicei, în regim de urgență, le-am transmis, pentru că înainte de a efectua un zbor internaţional trebuie să cerem aprobări de survol ale statelor asupra cărora urmează să zburăm, iar la trei dimineaţa am decolat.

Înainte de plecare, la poarta unităţii, mă aşteptase copilul unui fost coleg a cărui mamă era plecată acolo. M-a rugat să îl sun şi să îi spun dacă mai trăieşte. În Muntenegru, ne-a aşteptat comandantul unităţii de acolo, ne-a invitat în birou şi ne-a întrebat ce vrem să facem, dacă vrem să mergem la locul accidentului… L-am rugat să se intereseze de mama băiatului. Tatăl lui a fost colegul nostru, dar a murit după doi ani de când a ieşit la pensie, de cancer. Şi el rămăsese numai cu mama, iar ea plecase acolo să vadă nişte mănăstiri, să se roage, pentru că a auzit că e bine să faci asta în viaţă. Şi a chemat-o la El. Muntenegru este ultima şi cea mai vie misiune prezentă în mintea mea.

Însăși capacitatea de a zbura este un efort deosebit din partea unui pilot

În zile de sărbătoare, cum este Ziua Forţelor Aeriene de astăzi, nu mă gândesc la nimic special. Este o sărbătoare în care ne analizăm pe noi înșine, vedem în sufletul nostru, îi vedem și pe ceilalți din jurul nostru. Dacă oamenii sunt zâmbitori înseamnă că ne-am desfășurat activitatea foarte bine pe parcursul anului și, în altă ordine de idei, ajungem la concluzia că și noi am mai îmbătrânit cu un an și nu numai atât. Am căpătat experiență, am împrumutat din experiența noastră celor din jur pe care îi creștem și care vor fi viitorul peste ani.

Pentru noi, cei de la Flotila 90 Transport Aerian, nicio misiune de zbor nu e ușoară. Însăși capacitatea de a zbura și de a face lucruri pe care alții nu le fac, este un efort deosebit din partea unui pilot. Misiunile speciale pentru noi sunt misiunile umanitare, misiunile de transport al personalităților politice, militare, precum și promovarea spiritului românesc. Am transportat stindardul liturgic al lui Ștefan cel Mare de la București la Chișinău, am transportat tezaurul României pentru participarea la o expeziţie internaţională de profil… Misiunile umanitare se remarcă, însă, dintre toate. Sunt misiuni de salvare de vieți omenești, misiuni de transport de răniți, de transport de decedați… am transportat inclusiv bebeluși care s-au născut cu probleme și i-am dus la Hanovra la o clinică specializată pentru operaţii complicate.

„Fă-ţi bagajele. Mergem în Libia!”

 Îmi vine acum în minte misiunea din Libia unde, în urmă cu doi ani, avea loc o schimbare de regim politic. Îmi aduc aminte că era în seara de Sf. Nicolae, pe la zece şi jumătate, când orice om din România își sărbătorește cunoscuții… De obicei când sună comandantul seara, după ora zece, înseamnă că există o misiune la momentul respectiv. Afară era o vreme câinoasă. Era fantastic de urât, era gheață, frig. Am primit un telefon: „Eşti pregătit? Fă-ţi bagajele. Mergem în Libia”. Şi ca de obicei m-am îmbrăcat, mi-am pupat soţia pe frunte, copilul aşişderea, mi-am luat geanta și am plecat. Am venit la unitate, documentele nu erau pregătite. Le-am pregătit, ca de obicei în regim de urgență, le-am transmis, am pregătit un avion Spartan şi un C 130 Hercules şi am decolat.

Știam că trebuie să ajungem la Tripoli să îmbarcăm pasageri români și să îi aducem acasă. De la MAE știam că nu sunt răniți, că vor fi persoane cu bagaje de mână, că erau oameni disperați… Herculesul a avut șansa să găsească un loc de parcare, la momentul respectiv, pe Aeroportul din Tripoli, iar noi eram în procedură de coborâre în timp ce am fost informați de către organele de trafic că nu mai avem loc de parcare și am fost întrebați unde dorim să mergem. Am răspuns că vrem să facem o zonă de așteptare în eventualitatea în care se mai ivește un loc de parcare în incinta aeroportului și pentru noi ca să putem să ne terminăm misiunea așa cum a fost planificată. Organul de trafic ne-a răspuns ca nu se mai poate  și ne-a întrebat, din nou, unde dorim să mergem. Am scos hărțile și am ales Malta. Am aterizat acolo, am luat legătura telefonic, în ţară, și am spus că suntem în Malta. Ne-am stabilit cartierul general acolo şi am efectuat zboruri fie Malta – Tripoli, fie Malta – Tripoli -Bucureşti. În funcţie de numărul de pasageri mai opream în Malta să luăm combustibil. Am adus, atunci, sute de români acasă. Îmi aduc aminte că la ultima aterizare, când am fost să extragem membrii ambasadei din Tripoli, eram singurul avion străin care a mai aterizat pe aeroportul de acolo. A fost stresant mai ales că erau cetăţeni libieni care treceau în maşini pe lângă avionul nostru cu steagul Libiei şi nu ştiu ce strigau şi nu ştiam ce le trece prin minte în momentul acela. Cam aşa se desfăşoară misiunile noastre.

Într-adevăr, în cariera mea, am văzut războaiele mai mult din cer decât de la sol. Dar pentru mine, de oriunde le-aş vedea, au aceeaşi semnificaţie: „persoane care vor”. Ce vor numai ele ştiu… Vor ceea ce au alţii sau ceea ce nu pot să aibă. Acestea sunt războaiele în general… Nişte ambiţii personale.

Pregătirea este vitală pentru un pilot. Norocul este relativ

 Noi suntem pregătiţi tot timpul şi încercăm să nepregătim în aşa fel încât să nu existe destinaţie care să ne fie impusă la un moment dat sau cerută şi noi să spunem că nu putem să ajungem acolo. Şi noi avem greutăţi, şi noi avem familii şi probleme, dar în momentul în care primim astfel de misiuni lăsăm totul la o parte.

În Aviaţie mor, de obicei, aşii şi proştii. Aşa spune o vorbă a piloţilor. Aşii mor pentru că încearcă să aterizeze în orice condiţii indiferent de ce se întâmplă la bord. Există manualele de pilotaj care, în anumite situaţii, îţi permit să execuţi o gamă de activităţi la bordul aeronavei în aşa fel încât dacă nu există posibilitatea să aterizezi,  să poţi părăsi avionul. Aşii nu părăsesc niciodată avionul. De asta mor. E foarte important de ştiut că în momentul în care ne antrenăm, noi nu ne pregătim pentru bine, ci pentru ce e mai rău. Încercăm să rezolvăm situaţiile dificile apărute la bordul aeronavelor. Nu încercăm să zburăm în condiţii meteo normale, pe soare. Sigur că sunt şi misiuni în care îţi bate inima mai tare la bordul avionului şi când simţi nevoia să ai şi puţin noroc. Şi te rogi la Dumnezeu. Eu ca instructor în momentul în care semnez pentru un pilot că este apt să execute un zbor sunt convins că se întoarce şi înapoi. Decolarea este benevolă, aterizarea este obligatorie.

Îmi aduc aminte când am făcut primul zbor. A fost fantastic. Parcă a trecut un minut şi deja aterizasem. Nu mi-am dat seama când a trecut, iar instructorul meu, după aterizare m-a întrebat: „Ai reuşit să decolezi?”. Toate vorbele instructorului sunt de suflet şi din suflet pentru că tendinţa noastră este să îi facem pe învăţăcei , pe copii, să ajungă cel puţin la fel ca noi, iar dacă un pilot iese la pensie, atunci când trebuie, nu mai devreme, înseamnă că a fost un pilot bun.

Da. E un lucru fantastic să fii pilot. Dacă ar fi să o iau acum de la început m-aş face tot pilot. Mi-am dorit asta din clasa a şaptea când într-o drumeţie pe dealurile din jurul şcolii, diriginta ne-a întrebat pe fiecare în parte ce vrem să devenim. Eu am spus că vreu să fiu pilot. Simplu. Totul a pornit de la un avion care zbura pe cer…

Oricine vrea să acceadă către această calificare de pilot trebuie să fie un om echilibrat, dar trebuie să fii şi cinctit, sincer, onest, să fii un om cu capul pe umeri care ştie ce vrea de la viaţă şi mai devreme sau mai târziu ajungi acolo unde ţi-ai propus.

De asemenea, încrederea în oameni este esenţială în momentul în care desfăşori activităţi aeronautice. Un pilot nu se urcă în avion dacă nu este convins că avionul acela zboară. Dacă nu ai încredere în inginerul sau în tehnicul de avion mai bine nu mai mergi acolo. El ştie ce are de făcut, tu ştii ce ai de făcut şi niciodată el nu va semna că a făcut pregătirea unui avion dacă nu a făcut-o cu adevărat.

Pot să spun că Spartanul este în acest moment un avion foarte bun. Nu cred că poţi să vrei să vezi mai departe, pentru că se compară cu orice alt avion civil  de categoria lui care există acum în exploatare. Este un fel de jucărie pentru oameni mari. Te ajută să faci ce vrei tu, dar trebuie să îl cunoşti foarte bine.