Gen. Constantin Degeratu: România, capacitate de apărare 15%

Generalul Constantin Degeratu, Șef al Statului Major General al armatei Române în 1997-2000, a vorbit pentru Q Magazine despre situația Armatei și contextul militar între cei doi actori – NATO și Rusia.

*Nu se poate vorbi de capabilităţi reale – în sensul acelor angajamente legal obligatorii, nu recomandări – ci, mai degrabă, de un program de supravieţuire, în condiţiile degradării progresive accelerate a armamentelor şi tehnicii de luptă (avioane, elicoptere, nave de luptă, tancuri şi transportoare blindate, tehnică de artilerie şi rachete terestre şi antiaeriene, camioane, autospeciale, etc.), în absenţa implementării programelor de înzestrare.

*Dacă am putea exprima în mod riguros capacitatea de apărare a României printr-o cifră sintetică, am putea spune, spre exemplu, că angajamentele noastre privind capabilităţile vizau asigurarea, prin efort naţional, a circa 60-70% din nevoile de apărare, urmând ca diferenţa până la necesar să fie asigurată prin mecanismul Articolului 5. Realitatea noastră de astăzi s-ar apropia, poate, de 15-20%, cu câteva vârfuri în spaţiul tactic al luptei tereste (infanterie, vânători de munte, forţe speciale, etc.), dar şi cu căderi în zona aviaţiei de luptă şi rachetelor antiaeriene, a tehnicii blindate şi a navelor de luptă de nivel secolul XXI.

* În timpul Războiului Rece, Statele Unite au asigurat în permanenţă grosul efortului financiar şi militar, acoperind peste 60% din totalul cheltuielilor Alianţei. După prăbuşirea URSS, efortul de apărare al aliaţilor europeni s-a diminuat dramatic, iar odată cu primirea de noi membri, care, practic, s-au dezarmat voluntar efortul european la apărarea colectivă a devenit derizoriu, contribuţia americană crescând, procentual, la 70-75%.

*Aşa cum este acum, Armata Română nu ar fi capabilă să respingă o agresiune militară imaginabilă, declanşată de forţe de genul celor pe care le vedem la exercițiile militare strategice ale Federaţiei Ruse, pentru că nu are, în primul rând, capacitatea de a respinge un atac aerian masiv.

*Strategia preşedintelui Putin vizează recuperarea controlului asupra unei porţiuni cât mai mari din litoralul Mării Negre, din care stăpânea în 1945, aproape două treimi și care ajunsese la numai 300-400 km în 1992. Refacerea controlului militar în spaţiul fostei URSS pare să fie, de asemenea, un obiectiv major al acestei strategii imperiale obsesive şi iraţionale, după cum refacerea într-o formă sau alta a influenţei majore în spaţiul balcanic nu este deloc o intenţie ascunsă.

*Eu nu am nici un motiv să cred că nu ar fi posibilă o agresiune militară a Rusiei împotriva României şi mă refer aici la sensul complex noţional al cuvântului agresiune care, oricât de disimulată ar fi, se bazează efectiv şi pe forţa militară.

Der Spiegel a publicat recent un document care arată că suntem ultima țară a NATO din punct de vedere al îndeplinirii obligațiilor noastre financiare față de angajamentele luate în Alianță. Aveți informații în acest sens? Cunoașteți situația reală?

Este o situaţie bine cunoscută atât în Romania, cât şi în celelalte state membre ale Alianţei şi, desigur, chiar şi în vecinătatea apropiată. Nici o ţară, însă, nu le-a îndeplinit pe toate. Faptul că suntem şi aici codaşi nu-i chiar o noutate. În esenţă, nu este, însă, vorba efectiv de îndeplinirea unor obligaţii financiare abstracte care, dacă ar fi îndeplinite, ne-ar aduce liniştea, ci de realizarea capabilităţilor militare cu care fiecare stat membru s-a angajat să contribuie la apărarea colectivă, capabilităţi care, pe de o parte, sunt luate în calcul la planificarea acţiunilor comune de descurajare sau de respingere a unei agresiuni ori la intervenţia necesară pentru soluţionarea unei crize, dar, pe de altă parte, reprezintă contribuţia naţională efectivă la propria apărare a fiecărui membru.

Și care sunt dimensiunile pe care ar trebui să le atingem ca apărare proprie?

Mărimea, valoarea, structura, înzestrarea şi nivelul de pregătire ale acestor capabilităţi naţionale sunt determinate în comun, în funcţie de evaluarea pericolelor, de situaţia geopolitică a fiecărui stat, de nevoile de apărare ale fiecărui membru, de posibilităţile reale optime ale fiecărui stat și de oferta naţională.

Scopul funcţional al capabilităţilor naţionale este acela de generare a forţei necesare pentru o acţiune planificată şi de regenerare a acesteia în funcţie de dinamica evenimentelor. Scopul operaţional este acela de angajare în luptă şi de augumentare, de întărire, a forţelor angajate, în raport cu nevoile reale ale operaţiilor.

Toate statele nou primite în Alianţă s-au angajat, când au aderat, să contribuie la capacitatea NATO de apărare colectivă cu capabilităţi naţionale corespunzătoare acestor criterii şi, desigur, adecvate nivelului de pericol militar existent şi previzibil. Și și-au mai asumat creşterea adecvată şi oportună a acestor capabilităţi în cazul în care pericolul ar fi în creştere.

În anii 1999-2004, când România a pregătit aderarea ei la Alianță, precum și în momentul efectiv al intrării in aceasta, ne-am angajat să construim şi să menţinem un pachet de forţe apt, pe de o parte, să asigure nevoile sale fundamentale de apărare în raport cu un nivel considerat cel mai probabil al unui pericol militar specific şi, pe de altă parte, capabil să primească şi să utilizeze efectiv ajutorul altor state membre NATO, potrivit prevederilor Articolului 5. Nivelul acestor capabilităţi, contribuţia României la apărare colectivă, este mai mic decât cel necesar unei ţări nevoită să se apere singură, dar suficient de mare, pe măsura potenţialui real, pentru ca și celelalte state membre să-şi asume responsabilităţi cu garanţia unui beneficiu reciproc. Articolul 5 nu funcţionează într-o singură direcţie, ci este biunivoc.

Cu ce nivel de capabilități ne-am angajat? Ca să putem evalua unde suntem față de „angajament”.

Nu putem discuta acum detaliile concrete ale pachetului de capabilităţi naţionale cu care România s-a angajat să contribuie la propria apărare precum şi la apărarea altor state membre, pentru că nu totul este pe tarabă în acest domeniu. Ştim însă că acest angajament putea fi realizat, în condiţiile pericolului previzionat atunci, pe temeiul capabilităţilor existente atunci şi al planurilor în vigoare atunci, precum şi pe baza unei proiecţii de evoluţie economică realiste şi credibile în următorii 10 ani, cu o angajare a cheltuielilor de apărare la un nivel anual mediu de 2,38% din PIB.

Acest fapt nu s-a asigurat niciodată, de la intrarea în NATO şi până în prezent!

E adevărat. Și acest lucru a afectat realizarea capabilităţilor despre care vorbea Der Spiegel. Din perspectiva informaţiilor publice, capabilităţile defensive avute în vedere de Romania la intrarea în NATO priveau,(și dați-mi voie să exemplific!): –forţele terestre – un număr de batalioane/brigăzi de luptă(de infanterie, mecanizate sau vânători de munte, de tancuri, de artilerie, de apărare a spaţiului aerian, de forţe speciale), precum şi un număr corespunzător de formaţiuni de suport – logistic, genistic, psihologic, CIMIC, etc.; forţele aeriene un număr de escadrile de aviaţie de luptă multirol, de aviaţie de transport, de elicoptere, etc., precum şi de formaţiuni corespunzătoare de rachete antiaeriene şi de mijloace de sprijin; forţele navale un număr de fregate, corvete şi alte nave de luptă, precum şi mijloace de aviaţie şi de apărare de coastă specializate, capabile să asigure apărarea litoralului maritim al României, a apelor teritoriale şi a intereselor în zona economică exclusivă, protecţia intereselor româneşti în apele internaţionale ale Mării Negre şi intervenţia în sprijinul aliaţilor în acest spaţiu, participarea temporară şi limitată la operaţiuni aliate în estul Mediteranei. Au fost, desigur, şi alte prevederi privind forţele speciale, capabilităţile de comandament, de informaţii şi de comunicaţii, de forţe dislocabile în teatre etc., dar nu are rost să intrăm în detalii de acest gen.

Situaţia reală a acestor angajamente care, în esenţă, vizează un nivel optim al capabilităţilor de apărare naţională consolidabile prin angajarea altor state aliate este, însă, de mulţi ani, în mare suferinţă. Nu trebuie să culegi informaţii pe surse şi nici să faci spionaj. Dacă eşti un analist de meserie aşa cum bănuiesc că sunt şi în rândul potenţialilor advesari sau al jurnaliştilor-este suficient să citeşti bugetele apărării pe ultimii 10-12 ani şi să frunzăreşti ultima ediţie a unui document oficial al Guvernului României – Carta Albă a Apărării.

Am citit-o! Mi se pare interesant că se alocă circa 70-75% pentru personal. Deci, ce mai rămâne pentru înzestrare?

Corect, mai nimic. Nu se poate vorbi de capabilităţi reale în sensul acelor angajamente obligatorii legal, nu recomandări ci, mai degrabă, de un program de supravieţuire, în condiţiile degradării progresive accelerate a armamentelor şi tehnicii de luptă (avioane, elicoptere, nave de luptă, tancuri şi transportoare blindate, tehnică de artilerie şi rachete terestre şi antiaeriene, camioane, autospeciale, etc.), în absenţa implementării programelor de înzestrare. Pur şi simplu, aceasta este situaţia actuală a României, dar şi a Bulgariei sau Albaniei, precum şi, în mare măsură, a Ungariei, Cehiei sau Slovaciei. Dacă am putea exprima în mod riguros capacitatea de apărare printr-o cifră sintetică, am putea spune, spre exemplu, că angajamentele noastre privind capabilităţile vizau asigurarea, prin efort naţional, a circa 60-70% din nevoile de apărare, urmând ca diferenţa până la necesar să fie asigurată prin mecanismul Articolului 5. Realitatea noastră de astăzi s-ar apropia, poate, de 15-20%, cu câteva vârfuri în spaţiul tactic al luptei tereste (infanterie, vânători de munte, forţe speciale, etc.), dar şi cu căderi în zona aviaţiei de luptă şi rachetelor antiaeriene, a tehnicii blindate şi a navelor de luptă de nivel secolul XXI.

Vulnerabilitatea este o invitație la agresiuni aventuriste

Neîndeplinirea acestor criterii ne face vulnerabili în fața unei situații de activare a articolului 5 a Tratatului Nord-Atlantic?

Da, desigur, ne face foarte vulnerabili, iar vulnerabilităţile/slăbiciunile, în acest domeniu sunt prin prisma lecţiilor istoriei invitaţii la agresiuni aventuriste.

Vulnerabilităţile despre care vorbim au mai multe dimensiuni. Prima provine din faptul că, în cadrul NATO, apărarea naţională este responsabilitatea primordială a fiecărui stat. Nu se intră în Alianţă doar pentru a primi, ci şi pentru a da. Aşa cum menţionam mai sus, Articolul 5 funcţionaeză în ambele sensuri, nu este un cec în alb pentru lipsa de responsabilitate. În orice situaţie, prima mişcare obligatorie în domeniul apărării unui stat membru este angajarea capacităţii naţionale (descurajare, acţiune, ripostă, operaţie preemptivă, etc.). Aşa este construit NATO pentru că are la bază prevederile Cartei ONU (Art. 51, dreptul la autoapărare – individuală sau colectivă).

Un al doilea aspect rezultă din mecanismul specific de acţiune al Articolului 5, care nu implică nici o sacralitate cum li se pare unora.

Necesită consens!

Exact, iar consensul nu este nici automat, nici implicit, e nevoie să fie construit.

Construcţia consensului este, prin natura sa, dificilă, iar în condiţiile creşterii caracterului disimulativ al agresiunilor – inclusiv prin (dar nu numai) utilizarea unor concepte volatile de tipul război hibrid – realizarea acestui deziderat poate fi şi mai dificilă, îndeosebi din perspectiva duratei, care, în condiţiile realizării surprinderii de către agresor-și cazul Crimeei este semnificativ în acest sens-, ar putea compromite operaţiunea de angajare a aliaţilor în favoarea statului victimă a agresiunii, sau ar face această intervenţie prea costisitoare, în vieţi omeneşti, în acea situaţie. În plus, spre deosebire de situaţia din perioada Războiului Rece, când se cunoaştea clar cine era inamicul (Uniunea Sovietică), ce capacitate de acţiune avea, ce tip de strategii şi tactici putea folosi şi care ar fi putut fi direcţiile principale de acţiune-spre exemplu direcţia central-europeană, direcţia balcanică şi direcţia nord-italiană, pentru războiul terestru) şi când funcţionau planuri de ripostă prestabilite, aprobate şi exersate din timp, cu dreptul de comandă a acţiunii la comandantul local (pe mecanismul de tip santinelă) după 1991, NATO nu a mai avut şi nu are astfel de planuri întrucât s-a apreciat că nu există riscul real al unori acţiuni militare statale. Ca urmare, în prezent, în cazul unei agresiuni militare la adresa unui stat membru, indifierent de cât de evidentă sau disimulată ar fi aceasta, este nevoie de sesizarea victimei, de angajarea acesteia în apărarea proprie, de cererea sa de intervenţie, de întrunirea NAC şi de realizarea consensului privind acţiunea în sprijin, după care ar urma acţiunea militară propriu zisă: stabilirea misiunii, realizare grupării de forţe, dislocarea în teatru, intrarea în acţiune.

Toate astea sunt consumatoare de timp şi de resurse!

Categoric, da, dar Mai este un aspect ce nu poate fi neglijat. De mai mulţi ani, politicieni şi experţi din Statele Unite, dar şi din Europa, transmit semnale clare cu privire la necesitatea stringentă a împărţirii mai echitabile a poverii apărării colective (bani, oameni, materiale). În timpul Războiului Rece, Statele Unite au asigurat în permanenţă grosul efortului financiar şi militar, acoperind peste 60% din totalul cheltuielilor Alianţei. După prăbuşirea URSS, efortul de apărare al aliaţilor europeni s-a diminuat dramatic, iar odată cu primirea de noi membri, care, practic, s-au dezarmat voluntar.

Să ne amintim un slogan guvernamental românesc din 2005: nu bag bani în fiare care ruginesc!

…efortul european la apărarea colectivă a devenit derizoriu, contribuţia americană crescând, procentual, la 70-75%. Ori, este normal ca publicul american plătitor de taxe şi impozite să mai ceară şi aliaţilor să-şi protejeze propria bunăstare, rămânând ca SUA să garanteze, primordial, securitatea nucleară, şi să intervină, la nevoie cu forţe limitate.

Oricum, după 2010, prioritățile strategice americane s-au schimbat, zona Asia-Pacific trecând pe primul loc, iar Europa pe locul al treilea.

Așa este. Gândiți-vă, în plus, la sondajele de opinie din ultimii ani din unele state membre NATO semnificative sub raportul capabilităţilor, care dau constant cifre sub 50% ca fiind în sprijinul acţiunii necondiţionate potrivit prevederilor Articolului 5. Din fericire, sprijinul publicului american a fost în permanenţă de peste 50%, dar evoluţiile din campania electorală nu au cum să nu trezească preocupări. Pragmatic, aceste preocupări trebuie tratate cu atenţie şi căutate soluţii, care, evident, implică mai mult efort naţional, creşterea răspunderii pentru propria apărare.

Nu ne va apăra nimeni, dacă nu suntem capabili să ne apărăm singuri

Vom reuşi să alocăm 2 % din PIB Apărării, din 2017, cum ne-am angajat? Este suficient?

Probabil că, formal, da, şi, posibil româneşte, adică de fapt nu, dar nu aceasta este problema. Nu creşterea în sine a bugetului are vreo semnificaţie militară, ci realizarea capabilităţilor apte să descurajeze o agresiune şi, la nevoie, să o zădărnicească sau să o respingă. Situaţia geopolitică pe care o trăim nu este de natura celor dezbătute pe la conferinţe şi simpozioane: am găsit o soluţie, un concept, o idée, şi plecăm acasă, publicăm un articol sau o carte, ori raportăm îndeplinirea planului la producţia de cartofi la hectar. Este o chestiune de viaţă sau moarte, de libertate sau robie, de existenţă sau dispariţie a comunităţii identitare căreia îi aparţinem şi pe care o numim statul român.

Ţinta de 2% din PIB pentru Apărare este un indicator sintetic. Teoretic, aceasta înseamnă că ar fi trebuit să avem un sistem de apărare, construit pentru un anumit nivel al pericolului anticipat, sistem care funcţiona bine. În momentul în care pericolul a crescut dincolo de ceea ce anticipasem,ar fi fost necesar să luăm măsuri de întărire a sistemului. Intuitiv, ar fi cam aşa: suntem într-o maşină şi mergem cu 60 km/h pe un drum relativ dificil; maşina e bună, motorul merge bine şi avem benzină. Dintr-un motiv obiectiv, să zicem că vine o furtună din spate sau că , drumul s-ar putea inunda, trebuie să gonim cu 90-100 km/h ca să ajungem la adăpost. Ce facem?

Apăsăm pe accelerație!

Da, dar vom consuma mai multă benzină, iar roţile şi suspensia vor avea probleme serioase de uzură. Ne asumăm, desigur, cheltuielile şi riscurile, care sunt mai mici decât cele pe care le-am putea întâmpina dacă ne prinde furtuna. Chestiunea este valabilă dacă maşina merge. Dacă da, cheltuiala e utilă şi merită. În ceea ce ne priveşte, din perspectiva capabilităţilor pentru apărare, alocarea anul viitor a unui buget de 2% din PIB s-ar putea să aibă efectul apăsării pe pedala unei maşini care nu poate merge, tehnic, mai repede. Dincolo de acest magic 2%, care ar fi foarte util pentru un sistem care funcţiona corespunzător în condiţiile pentru care ar fi fost construit, problema noastră este reconstrucţia sistemului – din temelii, pentru că ceea ce avem nu poate funcţiona în noile condiţii de turbion geopolitic. Fără să fim prea pesimişti, nu trebuie să uităm că orice număr înmulţit cu zero dă tot atât.

Polonia pare să fie singurul stat nou venit în NATO care nu şi-a uitat responsabilitatea primară pentru apărarea propriilor cetăţeni prin efort naţional.

Da, dar oricum, Polonia aloca şi până acum un procent de plus-minus 2% din PIB,(un PIB mult mai mare ca al nostru) şi, ca urmare, are un sistem de apărare naţională mai apropiat de nevoi. Polonia și-a înnoit complet flota de avioane de luptă şi, parţial, apărarea antiaeriană a teritoriului, şi-a modernizat câteva nave de luptă şi are unele capabilităţi de apărare antisubmarin. Dincolo de atingerea/menţinerea pragului de 2% din PIB pentru bugetul militar, potrivit deciziei commune luate la Summit-ul din Marea Britanie, Polonia are un program de reconstrucţie a capabilităţilor naţionale de apărare de circa 40 miliarde dolari pentru reînzestrarea armatei şi construcţia de noi forţe de apărare, inclusiv de apărare teritorială şi participă cu 5 miliarde de dolari la realizarea scutului antirachetă care are şi o componentă de apărare antiaeriană. Aceste eforturi nu împiedică Polonia să solicite insistent şi să planifice fonduri de sprijin corespunzătoare dislocarea permanentă a unei brigăzi mecanizate (americane sau germane sau britanice) şi prepoziţionarea materialelor de înzestrare pentru încă o brigadă.

Nu compensăm lipsa fondurilor cu alte atuuri pe care le avem în Alianță? De pildă HCOE la Oradea, Centrul pentru operațiuni psihologice și faptul că avem comanda PSYOPS în Afganistan, Cyberint și coordonarea strategiei de securitate cibernetică a Ucrainei, la nivelul Alianței?

Atuurile acestea sunt foarte importante, semnificative şi de bun augur. Ele confirmă faptul că atunci când investim în ceva, suntem capabili şi de performanţă, şi deci, că primirea României în NATO a avut la bază argumente raţionale şi credibile. E bine să ni le asumăm dacă avem posibilitatea şi trebuie să acţionăm ferm să le îndeplinim, dacă ni le-am asumat. Dar, ca valoare militară în cazul unei agresiuni, ele nu înseamnă nimic mai mult decât atât.

Şi asta, în primul rând, pentru că și alte state membre în NATO şi-au asumat responsabilităţi speciale şi le îndeplinesc bine, fără ca aceasta să însemne că aşteaptă nişte premii speciale. Să știți că nu compensăm lipsa capabilităţilor naţionale, pentru că, în cazul unei agresiuni militare, agresorul nu te întreabă ce merite ai, ci dacă poţi sau nu să faci faţă confruntării. În al doilea rând, şi în mod esenţial, deoarece orice confruntare militară se duce cu forţe militare, cu organizare militară, cu înzestrare şi instruire corespunzătoare. Desigur, e nevoie și de conducători politici capabili să înţeleagă situaţia, să-şi asume angajarea forţelor, să formuleze misiuni clare şi să le aloce resursele necesare.

Ar fi util să amintim faptul că, în ultima strategie de securitate naţională a Statelor Unite (2015), există o menţiune care spune că noile state primite în Alianţă au adus contribuţii importante la întărirea Alianţei şi sunt date ca exemplu Polonia şi statele baltice. Pe de altă parte, existenţa unui parteneriat special al României cu Statele Unite şi declaraţiile favorabile, laudative, frecvente ale unor oficiali politici, diplomați şi militari americani la adresa României pot avea o semnificaţie importantă în ceea ce priveşte efortul american de realizare a consensului, în ceea ce ne priveşte, într-o situaţie grea. Dar asta nu suplineşte efortul naţional pentru apărarea României, iar sprijinul public insistent pentru lupta împotriva corupţiei ne spune că partenerul american consideră că şi aceasta ar putea fi o sursă de finanţare a nevoilor suplimentare presante în ceea ce priveşte bugetul Armatei.

NATO nu este 112

Ați sugerat într-o intervenție a dumneavoastră că în cazul unei agresiuni, NATO nu este un fel de 112, sunăm și vine să ne salveze. Și George Friedman a declarat într-o conferință la care am asistat anul trecut că „americanii nu ne vor apăra”. Trebuie să contăm pe noi înainte de-a conta pe alții. Face față armata română unei agresiuni?

Trebuie să uităm repede această iluzie, a unui NATO impersonal, care ar fi un fel de dispecerat tip 112 şi care ne trimite pompierii, salvarea, poliţia sau SMURD-ul când avem vreo nevoie. În plus, să nu uităm că nici măcar 112 nu funcţionează chiar perfect în toate situaţiile.

Problema Articolului 5 este destul de complexă şi nu vreau să se creadă că subminez încrederea în NATO punând-o în discuţie. Este limpede acum că izbucnirea violentă a crizei ruso-ucrainiene în 2014 a luat Alianţa prin surprindere şi atunci observația referitoare la faptul că mecanismul nu putea funcţiona automat a fost corectă. Între timp s-au făcut progrese remarcabile,doctrinare, politice, politico-militare şi chiar militare. Prin măsurile decise la Summit-ul din Marea Britanie s-a stabilit clar: cine ar putea fi agresorul, Federaţia Rusă; care ar putea fi statele membre NATO vizate prioritar (cele de pe frontiera estică a NATO, Norvegia, statele baltice, Polonia, România, Bulgaria, Turcia, posibil Slovacia şi Ungaria), ce state partenere NATO sunt sau ar putea fi afectate (Ucraina, Republica Moldova, Georgia, dar şi Suedia şi Finlanda).

Ce este de făcut?

La acest din urmă capitol s-a decis lansarea Iniţiativei de Reasigurare Strategică a aliaţilor şi partenerilor de pe frontiera estică care înseamnă şi prezenţa permanentă, rotaţională, a unor forţe ale statelor din adâncimea strategică, aici, în linia întâi, şi înfiinţarea unor comandamente de coordonare avansate, şi exerciţii specifice luptei pentru respingerea unor acte agresive pe uscat, în aer şi pe apă, Toate acestea, combinate cu o frecvenţă sporită a reuniunilor miniștrilor de externe şi ai celor ai apărării, precum şi ale şefilor de stat major general, dau mai multă substanţă capacităţii Alianţei de a pune în aplicare, la nevoie, prevederile Articolului 5. Să nu uităm însă că cele două componente vitale ale mecanismului tip Articolul 5 sunt: capabilităţile naţionale de apărare şi capacitate de intervenţie în favoarea altuia. Cea de-a doua nu este posibilă în absenţa capabilităţilor naţionale, iar politic nu ar funcţiona în absenţa unei voinţe clare a unui stat membru de a lupta şi de a se sacrifica pentru propria libertate. O situaţie de genul celei din iunie 1940 când conducerea politică şi militară a statului român a renunţat la luptă de teama înfrângerii, ar face inoperantă clauza de solidaritate, pentru că, nu-i aşa, nimeni nu poate fi ajutat cu forţa.

Așadar, da, trebuie să contăm în primul rând pe noi înşine pentru apărarea României. Da, ne vor apăra şi americanii, şi alţi aliaţi, dacă noi ne vom apără şi dacă vor fi convinşi că şi noi vom fi în măsură să îi apărăm. M-ați întrebat și dacă Armata Română ar face faţă unei agresiuni. Răspunsul e mai complicat. În primul rând, aşa cum este acum, Armata Română nu ar fi capabilă să respingă o agresiune militară imaginabilă, declanşată de forţe de genul celor pe care le vedem la exercițiile militare strategice ale Federaţiei Ruse, pentru că nu are, în primul rând, capacitatea de a respinge un atac aerian masiv. Aceasta nu înseamnă, însă, că Armată Română nu ar trebui să se angajeze decisiv în luptă, cu orice preţ şi cu orice sacrificiu.

Pur şi simplu, aceasta îi este menirea…

…şi aşa s-a întâmplat aproape întodeauna în istorie.

În plus, după cât cunosc eu Armata Română, în domeniul capabilităţilor de luptă în spaţiul terestru există suficientă experienţă, suficientă înzestrare, instruire şi dăruire pentru lupta de uzură care poate să împiedice orice agresor să-şi impună voinţa şi sistemul în teritoriul cucerit. Asta este valabil şi în ceea ce priveşte apărarea litoralului şi a zonei dobrogene de operaţii – cel mai expus teritoriu al României acum. Aceasta mai înseamnă, însă, şi faptul că este nevoie acută, urgentă şi inevitabilă de prezenţa aici, în spaţiul românesc, sau angajabil în timp oportun, a unui pachet de forţe ale Alianţei de tipul două-trei escadrile de aviaţie de luptă şi două-trei baterii de rachete AA tip Patriot. Existenţa lor cvasi-permanentă, prin sistemul participării la exerciţii, este o soluţie rezonabilă pe termen scurt, dar o capacitate reală de descurajare necesită ceva mai mult. O soluţie creativă s-ar putea imagina şi în ceea ce priveşte capacitatea navală, unde există acea limitare a prezenţei impusă de convenţia de la Montreux. O dislocare definitvă a unei nave moderne de luptă franceză, britanică, spaniolă sau americană în portul Constanţa, dublată de transferul pavilionului în vederea cumpărării, ar putea fi o soluţie şi un îndemn la calm pentru unele minţi mai înfierbântate care exersează, mai pe hartă, mai pe apă şi în aer, misiuni de tip AD vizând închiderea Strâmtorilor.

O agresiune a Rusiei este posibilă. Nu am niciun motiv să nu cred!

Vedeți posibilă o acțiune militară a Rusiei împotriva României? Dar a Republicii Moldova?Ambasadorul Hans Klemm tocmai ne-a spus că Rusia nu reprezintă un pericol pentru România.

Eu nu am nici un motiv să cred că nu şi mă refer aici la întregul sens complex noţional al cuvântului agresiune care, oricât de disimulată ar fi, se bazează efectiv şi pe forţa militară. Simplul recurs mental la Articolul 5 ca la Sfânta Scriptură nu mă amăgeşte deloc. Descurajarea este singurul argument care, până acum s-a dovedit, cel mai adesea, util şi convingător. Dar descurajarea presupune existenţa unei capacităţi defensibile credibile. Cine trebuie să o creadă? Cel care ar avea de gând să o încerce. Desigur, trebuie să o creadă și sub raportul necesităţii şi al posibilităţii – beneficiarul principal al întregului construct de securitate: românul plătitor de taxe şi impozite. Beneficiar sau victimă, în cazul în care factorii responsabili nu-şi înţeleg menirea şi nu-şi fac datoria.

Felul în care acţionează de apropape 10 ani Federaţia Rusă reprezintă unica sursă a acestei îngrijorări. E limpede că strategia preşedintelui Putin vizează recuperarea controlului asupra unei porţiuni cât mai mari din litoralul Mării Negre, din care stăpânea în 1945, aproape două treimi și care ajunsese la numai 300-400 km în 1992. Refacerea controlului militar în spaţiul fostei URSS pare să fie, de asemenea, un obiectiv major al acestei strategii imperiale obsesive şi iraţionale, după cum refacerea, într-o formă sau alta, a influenţei majore în spaţiul balcanic nu este deloc o intenţie ascunsă.

În plus, din perspectiva documentelor programatice ruseşti si ale declaraţiilor oficiale, ne calificăm cu brio la postura de ţintă cu care preşedintele Putin ne-a gratulat recent în declaraţia de la Atena: suntem ţară membru NATO şi sprijinim extinderea NATO; suntem ţară membru UE şi sprijinim extinderea UE; dorim, legitim şi firesc, să lucrăm, în mod paşnic şi democratic, la vindecarea rănii produsă de dubla crimă a Imperiului Ţarist în 1812 şi a Imperiului Bolşevic în 1940/1944, prin raptul Basarabiei; găzduim un scut de protecţie împotriva unor posibili briganzi internaţionali psihopaţi care ar putea avea acces la butoanele unor rachete nucleare şi asta, în mod bizar, deranjează Moscova.

În ceea ce priveşte o posibilă agresiune rusă împotriva Republicii Moldova lucrurile sunt şi mai clare: agresiunea Rusiei a început în 1992 şi nu a încetat nici astăzi. Republica Moldova a fost prima victimă a Moscovei pe experimentul conflicte îngheţate în vecinătatea apropiată. Angajamentul luat de preşedintele Elţîn în 1999, la Istanbul, nu a valorat pentru guvernul domnului Putin nici cât foaia de hârtie pe care a fost scris. Crearea, de Moscova, a aşa-zisei Republici Moldoveneşti Nistrene (RMN) are valoarea unui pericol toxic mortal pentru liberatatea românilor basarabeni: RMN poate avea atâta armată cât va dori Moscova, poate avea cazaci combatanţi chiar şi pentru export, poate avea tancuri şi avioane, cu baza în Crimea, poate avea ieşire la mare într-o noapte şi poate fi noul nostru vecin la Marea Neagră. Asta, desigur, dacă mai visăm că nu există nici un pericol militar pentru România şi că pe noi ne apără un NATO din panoplia îngerilor! Dacă uităm că primul NATO suntem noi, apoi vecinii noștri aliaţi şi abia apoi „americanii”.

Ce așteptări avem de la Varșovia?

Este o întrebare pentru oficialii români cu responsabilităţi în domeniul securităţii şi apărării naţionale. Oricum, sunt convins că ne ducem cu speranţe mari. Nu ştiu în ce constau acestea concret, dar ceva în legătură cu o posibilă dislocare de tip batalion/brigadă- ca în Polonia şi statele baltice- cred că se află pe agendă. S-a discutat şi despre o posibilă iniţiativă privind construcţia unei flote militare comune în Marea Neagră, a statelor membre NATO şi partenere. Situaţia, mai mult decât precară, a resurselor existente aici şi dificultatea mixării NATO-PfP în domeniul misiunilor tip Articol 5 mă fac să cred că ar putea fi foarte puţine progrese în acest sens, deşi necesitatea este evidentă. Mai ales că, recent, preşedintele Turciei aprecia că Marea Negră a cam (re)devenit, după anexarea ilegală a Crimeei de Moscova, un veritabil lac rusesc.