Harlan Ullman, Atlantic Council, lecție militară pentru NATO în confruntarea cu Rusia

Confruntarea cu Ucraina a subliniat o nevoie presantă de NATO. Chiar dacă Alianța și-a lansat anul trecut noua strategie militară de apărare și descurajare, având în vedere evenimentele din Ucraina, acea strategie pare depășită. De ce?

• Coaliția condusă de euroscepticul Rumen Radev câștigă zdrobitor alegerile din Bulgaria
• Khaled Hassan: Încercând să ștergem o identitate masculină mândră și sănătoasă, nu am eliberat societatea, ci am distrus-o
• „Legături primejdioase”: Axa Călin Georgescu-Simion-PSD
• Deschisă, închisă, redeschisă, iar închisă… și bombardată
• Dinescu, această pasăre Phoenix care va renaște din cenușa casei sale

CU CÂT NATO CHELTUIEȘTE MAI MULT, CU ATÂT TRUPELE SALE SCAD

În primul rând, Rusia a arătat că este pregătită să-și folosească armata, cert și furios, ca o amenințare. Și-a modernizat forțele convenționale și pe cele nucleare. În acest timp, NATO nu a demarat o modernizare majoră nici pentru forțele sale convenționale, nici pentru cele nucleare. Iar strategia actuală oferă retorică și nu îndrumări substanțiale cu privire la modernizare.

În al doilea rând, deși Centrele de excelență NATO au fost create pentru a se ocupa de aspecte specifice războiului hibrid, aceasta nu au produs încă o strategie viabilă și cuprinzătoare de contra-zonă gri/război hibrid cu capabilități corespunzătoare. Rusia numește aceste operațiuni „măsuri active” care includ operațiuni cibernetice, propagandă, dezinformare, manipulare și răspândirea informațiilor, toate cu scopul erodării voinței și coeziunii în interiorul NATO.

În al treilea rând, chiar dacă tehnologia avansată a generat progrese revoluționare în capacitatea militară, s-au născut și vulnerabilități mai mari, în special în comandă, control și logistică. Țintirea eficientă a acestor vulnerabilități va perturba orice ofensivă.

În 1940, în Bătălia Franței (n.r. Invazia germană în Franța și Țările de Jos, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 10 mai- 25 iunie 1940, soldată cu victoria nemților) dacă forțele britanice și franceze ar fi susținut atacuri aeriene și cu rază lungă de acțiune asupra convoaielor germane, întinse pe kilometri întregi, care aglomerau drumurile principale ce duceau spre vest, s-ar fi produs unul dintre cele mai mari blocaje de trafic din istorie. Nu s-a întâmplat asta.

În al patrulea rând, în timp ce NATO cheltuiește, în mod colectiv, mult mai mult pentru apărare decât o face Rusia, costurile cresc mai repede decât cresc cheltuielile pentru apărare pentru aproape fiecare articol, de la oameni la creioane, până la arme de precizie. Ironic, cu cât se cheltuiește mai mult pentru apărare, cu atât forțele NATO se micșorează ca număr.

Toți acești factori ar necesita, aparent, o revizuire majoră a strategiei. Criza din Ucraina intensifică această urgență. Întrebarea este dacă NATO va lua act.

Pentru că NATO este o alianță defensivă, o strategie eficientă a ei ar fi să perturbe și să învingă orice atac inițial pe care Rusia l-ar putea lua în considerare, fie cinetic, fie prin alte mijloace. Într-un mod accesibil și sustenabil.

Aici geografia contează. Doar patru state NATO se învecinează direct cu Rusia: Norvegia, în nord; Estonia și Letonia în regiunea baltică; și Statele Unite în Marea Barents.

Polonia și Lituania se învecinează cu Kaliningrad, o enclavă din Marea Baltică, separată de Rusia.

Dacă războiul ar izbucni, geografia limitează opțiunile militare rusești, creând în același timp puncte de sufocare strategice. Pentru a se deplasa spre vest, Suedia și Finlanda, nemembre NATO, ar putea amenința flancurile nordice ale Rusiei. Belarus și Ucraina sunt, de asemenea, bariere, precum și puncte de acces.

O apărare în stilul „porcului-spin” ( n.r. dacă se simte amenințat, își ridică penele țepi, ca niște ghimpi, într-o poziție defensivă. Acestea vor pătrunde în pielea atacatorului, porcul-spin se eliberează de ele, dar ghimpii rămân atașați de corpul  inamicului) abordează toți acești factori. Această apărare este concepută pentru a ataca strategia inamicului și a perturba orice incursiune inițială, făcând costurile inacceptabile și descurajând orice acțiune.

MAI MULT, CU MAI PUȚIN

Capacitățile principale pot fi sisteme de arme mai puțin tradiționale, față de sistemele aeriene costisitoare. Pot fi utilizate blindate și artilerie sau rachete cu rază lungă de acțiune. Toate sunt necesare, dar în număr mai mic. Drone,  antiblindate și antirachetele  cu rază scurtă de acțiune alcătuiesc bateria principală.

Un accent mai mare pe înșelătorie, pe manipulare și dezinformare, pe toate formele de război care acoperă întregul spectru electronic și pe dispozitive explozive masive, care costă 20.000 de lire, poziționate la punctele critice de sufocare, completează această apărare.

Cifrele copleșitoare fac diferența. Zece avioane Stealth F-35 Lightning II au costat 100 de milioane de dolari fiecare, pentru un total de 1 miliard de dolari. Cu aceeași sumă ar putea fi procurate 1.000 de rachete de 1 milion de dolari sau 10.000 de drone de 100.000 de dolari. Pe câmpul de luptă, 1.000 de rachete de croazieră și 10.000 de drone armate sunt o forță formidabilă.

Sistemele electronice pentru înșelare, precum și distrugerea fizică prin mijloace cibernetice sau de alt tip, se vor dovedi extrem de perturbatoare. Apărări similare  ar trebui aplicate atât în spațiu, cât și maritim, chiar dacă focusul îl va constitui perturbarea ofensivelor aeriene și terestre. De asemenea, trebuie depus un efort considerabil pentru contracararea, neutralizarea și înfrângerea „măsurilor active” și a tacticilor hibride.

Și aceste opțiuni pot fi folosite într-un joc de război, în avans, pentru a evalua puncte forte, puncte slabe, costuri și alți factori critici.

Opoziția puternică față de schimbare este evidentă. În cazul în care companiile din domeniul apărării oferă locuri de muncă substanțiale, prin producerea de echipamente militare costisitoare de ultimă generație, guvernele nu își vor asuma stoparea acestor programe.

Problema combaterii unui al doilea atac, ulterior, este de asemenea importantă.

Cu toate acestea, o parte a apărării de tip „porc spin” este lansarea unei forțe de gardă sau de gherilă pentru a hărțui și a perturba inamicul, pentru a-l descuraja în plus.

NATO a făcut schimbări profunde înainte de la sfârșitul anilor 1960, trecând de la „răzbunare masivă” și dependența de armele nucleare la „răspuns flexibil” și o tactică nucleară și convențională mai mare. Este nevoie urgentă de o altă transformare. Dar va asculta și va acționa NATO în acest sens?

*La această analiză a contribuit Arnaud de Borchgrave.

*Harlan Ullman este consilier principal la Consiliul Atlantic din Washington, principalul autor al cărților „Șoc și groază” și„Al cincilea călăreț și noul MAD: Cum devin atacurile masive de perturbare pericolul existențial care se profilează pentru o națiune divizată și pentru lume, în general.”