Înnotând în contra-curent

La vremuri de tulbure gândire românească, un dar de carte. Mircea Flonta, profesorul, exegetul și omul, publică un soi de jurnal al devenirii, „Drumul meu spre filozofie” (Humanitas, 2016, 322 pg.). Luminos și obligatoriu lecturii.

Știind că nu-i plac metaforele în exprimarea riguroasă a adevărului aproape mă tem să scriu aceste rânduri de bucurie la redescoperirea unui filon rar, tot mai rar de lectură: românul care gândește. Pornind din arealul ruralului interbelic, frământat de dorința de cultură, alegând refuzul mediocrității, Mircea Flonta nu propune o lucrare despre sine ci povestea unei culturi, unei asumări de profesionalism. Dacă prin 1985 îl descopeream în „Adevăruri necesare? Studiu monografic asupra analiticității” (Ed. Științifică și Enciclopedică, 1975) iar ceva mai târziu, prin 1989, prin „Perspectivă filosofică și rațiune științifică. Presupoziții filosofice în știința exactă” (Ed. Științifică și Enciclopedică, 1985), în timp aveam să-l redescopăr dăruindu-mi pagini de acrivie impresionantă. Kant, L. Wittgestein și chiar Darwin, mai ales aspectele filozofice ale gândirii evoluționiste, ne-ar fi lipsit românilor din sensul gândirii fără aportul remarcabil al acestui Profesor.

El ne-a ajutat să recunoaștem Pasărea Minervei în filozofia și cultura românească, în volumul acesta din urmă, o istorisire ce nu se vrea autobiografică, intenționând să ne descrie apropierea sa de filozofie „una dificilă, presărată cu obstacole, ca și evoluția reprezentărilor mele despre filozofie până la cele față de care mă simt angajat astăzi”, după cum însuși consemnează (p. 7). Descrierea începuturilor în filozofie în Bucureștiul refractar gândirii și prodigios în sistematizarea materialism – dialecticului, critica din interior adusă unui sistem de gândire care încă virusează, întâlnirea cu filozofia analitică (cele 16 luni din Germania, 1973) care-i reconfigurează modul de a gândi și privi lucrurile, efortul de a preda și scrie filozofie făcând abstracție de considerații ideologice și doctrinare, îl situează în aria unei filozofii prin excelență ferme.

O posibilă artă filosofică ne-o propune în câteva cuvinte demne de transferat în propria noastră gândire. Își construiește opțiunile de filozofare „bazându-mă pe o bună înțelegere a subiectelor pe care le discut, punând accent pe dimensiunea conceptuală, cultivând argumentul, precum și expresia simplă și limpede a ideilor” (pg. 163). Șansa contactului cu mediul filozofic profesional și a influențelor modelatoare ale acestuia îl așează în contra-curent cu ceilalți profesori, fiind într-o permanentă tensiune a regândirii compromisului în reflecția personală. Pagini luminoase. Redescoperi bucuria de a gândi recitind capitolele despre filozofia limbajului și filozofia științei (pp.185-201), ce putem învăța traducând texte filozofice (pp. 253-256) și despre cum înțelege autorul filozofia lui Wittgestein (pp. 267-278).

Lecția cea mai importantă a cărții? Parcursul. Memoria mentorilor (Piaget sau Popper), efortul clarificărilor conceptuale ca o excelentă vibrație asupra reconstruirii unei lumi asumate. Personajele cărții. Recursul la Leibniz, Hume, Kant, Wittgestein, Einstein, Schlick, Popper ori Kuhn pe care ni i-a dăruit și nouă. Pentru generațiile de azi o lecție de motivare: profesionalism în gândire. Așezăm cartea, cu respect, în Raftul Duhovnicului pentru tot ce poate îmbogăți și provoca la cercetare din ea. Cel mai de preț mod de a învăța cu adevărat este să te confrunți în Agora interioară cu cei care văd lucrurile altfel decât tine, să sporești tensiunea căutării și bucuria de a gândi amplu, curat, înalt. Trecând cultura asumată din Agora în Areopag și de acolo mai Sus, în Acropoles.