Învierea: o altfel de prezență

În ciuda ipotezei că teologii au acces privilegiat la marile teme ale credinței, dubiul și întrebarea sunt metode frecvente de „aproximare” a lucrării lui Dumnezeu. La urma urmelor, cum nu încetez să le repet studenților mei, teologia nu este știința convingerilor definitive, ci o cale de cunoaștere, un mod de a gândi și trăi. În ceea ce privește capacitatea de a explica, atât cât ne este omenește posibil, misterul Întrupării, Morții și Învierii Domnului Iisus Hristos, om adevărat și Dumnezeu adevărat, nicio strădanie nu este în plus. Măcar și pentru faptul că tentativa de a înțelege devine, pe nesimțite, o stare de spirit. Mintea și inima se întâlnesc în pragul Tainei pentru a sta de vorbă.

Așa cum am notat într-o meditație din mai 2013 publicată în rubrica din Adevărul, textele evanghelice ne sugerează că Învierea lui Hristos a avut două forme de manifestare aparent contradictorii, derutante prin concomitența lor: absența trupească și prezența duhovnicească. Un joc de-a v-ați ascunselea?

Pentru majoritatea dintre noi, moartea unui apropiat este, în fapt, o lipsă. Îi vedem lucrurile de care s-a folosit până de curând: ochelarii, cărțile, calculatorul, hainele, umbrela pe care o lua când mergea la plimbare. Ceașca de cafea. Din porțelan englezesc. CD-urile preferate. Telefonul mobil. Totul este aici, neatins, de parcă ar aștepta pe cel plecat să revină din clipă în clipă. Auzim frecvent glasurile îndurerate ale celor care povestesc cum, doar cu o zi înainte sau numai câteva ore, au vorbit cu cel care acum, iată, absentează. Tristețea traduce această melancolie față de o plecare neanunțată sau care, chiar dacă previzibilă, nu este mai puțin nedorită. Experiența dureroasă de a nu putea comunica între lumi.

A fost și starea de spirit prin care vor fi trecut Apostolii părăsiți de Cel care le promitea, parcă mai ieri, să fie cu ei tot timpul. Rușinați de propriile slăbiciuni, cu Petru în frunte, își reproșau trădarea, oscilând între frica față de mai marii zilei și deznădejdea de a nu fi fost la înălțimea Învățătorului. Cu atât mai intense trebuie să fie fost uimirea și bucuria de a constata cum absenței trupului îi ia locul prezența duhovnicească a lui Hristos vorbind cu Maria Magdalena, intrând prin ușile încuiate, călătorind spre Ierusalim cu ucenicii sau pescuind cu ei pe lacul Tiberiadei. O experiență copleșitoare. Lumile, de aici și de acolo, comunică totuși. Unde părea să fie un zid, se deschide acum o ușă.

Cu prezența trupului transfigurat, adică înviat la propriu, aflat decisiv în alt regim de percepție, se va obișnui greu Toma, cel numit superficial „necredinciosul”. În realitate, el avea o problemă de văz. Asemeni multora, până azi, Toma nu putea să înțeleagă cum același Hristos trece prin moarte și revine la viață, cum trupul material devine unul de lumină. Lui Toma îi este suficient îndemnul de a pune degetul pe semnele suferinței Mântuitorului. Ca prin oglindă, ar trebui să ne fie și nouă suficient să vedem câtă viață ne înconjoară în ciuda semnelor descompunerii. Contrazicând moartea, dominând-o, Hristos ne îndeamnă să nu murim sufletește înaintea trupului și nici să reducem destinul nostru la suma caloriilor. Altfel spus, să privim dincolo de orizont.

Învierea Domnului este marea provocare de a vedea prezența acolo unde mulți văd doar lipsa. Răspunsul la moarte nu este nici trăirea frenetică a clipei, un paradoxal vitalism al neputinței, dar nici proiecția vag reconfortantă a încarnărilor succesive, expresie a unei lucidități consecvent amânate. Unicitatea și măreția omului rezidă tocmai în faptul de a avea o singură viață urmată de o singură înviere. Acesta este sensul urării pascale în formă dialogală prin care se exprimă, concentrată, credința creștină:

– Hristos a înviat!

– Adevărat a înviat!

Radu Preda este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității Babeș-Bolyai, Cluj.