Ion Iliescu. ACUM despre ATUNCI

Fostul președinte al României, ION ILIESCU,  a rememorat pentru cititorii Q Magazine

zilele Revoluției și ce au adus acestea pentru România în 25 de ani.

Anul 1989 va rămâne în istoria zbuciumată a secolului trecut drept unul al schimbării radicale în ordinea politică rezultată ca urmare a celui de-Al Doilea Război Mondial. Este anul în care, simultan cu sfârșitul Războiului Rece, se încheiau, cu adevărat, efectele războiului care generase ordinea bipolară. Prăbușirea acelui sistem, și a comunismului, a permis revenirea la democrație a țărilor rămase, după 1945, în spatele Cortinei de Fier, care va diviza Europa de 45 de ani.

Evenimentele din 1989 nu sunt fructul întâmplării sau al unei conjuncturi fericite.

Ele au fost făcute posibile de un lung șir de momente, care au marcat evoluția țărilor foste socialiste, de la grevele muncitorești din RDG, din vara anului 1953, revoltele din Ungaria, din 1956, și, la o scară mai mică, cele din Polonia, din același an, care aveau loc pe fondul destalinizării, intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia, fără România, împotriva „Primăverii de la Praga”, în 1968, apariția Sindicatului „Solidaritatea”, în Polonia, și lupta lui pentru democratizare. Toate astea au generat condițiile schimbării în Est. Și mai important, în toți acești ani au apărut și s-au afirmat structuri ale societății civile, care au conceptualizat și au oferit cetățenilor din Estul Europei viziuni și proiecte politice alternative.

Aceste proiecte alternative la regimurile partidului unic veneau mai ales din perspectiva stângii. Lucru firesc, pentru că baza acestor mișcări de protest, de respingere a totalitarismului, era una preponderent muncitorească.

Nu de puține ori, elitele intelectuale din Est și-au înțeles misiunea lor și au fost alături de cei revoltați. Faptul că, ulterior, după prăbușirea comunismului, cele mai multe forțe politice rezultate din aceste mișcări de protest s-au situat, simbolic, la dreapta, a fost mai degrabă expresia dorinței lor de a spune că sunt altceva decât fostele partide unice. Existența lor a permis în toate țările foste socialiste o tranziție negociată. Și mă gândesc la „Masa Rotundă” din Polonia, care a generat condițiile renunțării la regimul partidului unic și ale organizării primelor alegeri multi-partide.

Tranziția negociată le-a permis acestor țări o schimbare în condiții de relativă pace socială, și o normalizare rapidă a vieții politice și sociale, chiar dacă prețul transformării economice a fost unul extrem de mare peste tot în Est.

De ce a fost România o excepție de la această schimbare negociată, preponderent pașnică?

De ce a fost nevoie de o revoltă socială generalizată, care să confrunte sistemul represiv al ceaușismului? De ce au fost morți și răniți în decembrie 1989?

Există explicații, ele au fost prezentate pe larg în acești 25 de ani. Rezumând, putem spune că mișcările de protest, care au existat și în România, fie că este vorba despre cele studențești, din 1956 și din anii care au urmat, fie că este vorba despre revoltele muncitorești, din Valea Jiului, din 1977, și de la Brașov, din 1987, fie că este vorba despre încercările de a constitui sindicate libere sau de acte de disidență, fie că este vorba de gesturi de protest în sânul Partidului Comunist Român, acestea nu au generat embrionul unei societăți civile, proiecte alternative, și nici forțe care să negocieze cu Partidul Comunist Român o tranziție pașnică.

Să ne reamintim numai straniul Congres al XIV-lea al PCR, din noiembrie 1989, care a demonstrat ruptura totală de realitate a cuplului Ceaușescu și a liderilor partidului. Nimic din ceea ce se întâmpla în jurul țării noastre nu dădea de gândit. România nu avea nevoie de reforme. România deținea adevărul absolut, era cea mai bună dintre lumi. Asta în timp ce viața de zi cu zi a românului era tot mai grea, lipsurile și umilințele, tot mai mari.

România deținea adevărul absolut, era cea mai bună dintre lumi.

Atât mie, cât și multor români ne era clar faptul că, în aceste condiții, se profila o schimbare violentă de regim, pe care nimeni nu și-ar fi dorit-o.

Semnele nemulțumirii erau vizibile la tot pasul, ca și radicalizarea stării de spirit a populației. Eșecul economic și social al regimului era evident.

Explozia a avut loc, la nici o lună de la acel Congres, care a fost ultima șansă a sistemului politic absurd al ceaușismului de a evita revolta socială și de a genera o tranziție pașnică la democrație.

Revoluția a început la Timișoara, printr-un act de nesupunere civică, act care se va transforma într-unul de negare a regimului. Focul revoltei s-a întins apoi la București și în toată țara.

O revoluție nu se petrece într-un ceas sau într-o zi

În acele zile teribile, o națiune umilită și-a recâștigat, cu prețul atâtor vieți jertfite pentru libertate, demnitatea. Schimbarea din România a fost cea mai radicală din Estul comunist al Europei.

Rămâne, pentru unii, nedumerirea în legătură cu faptul că, spre deosebire de celelalte țări, România a ieșit din comunism, politic vorbind, la stânga. Și acest lucru este firesc, până la urmă, ținând cont de eșecul social al ceaușismului și de uriașa suferință socială provocată de forțarea plății datoriilor externe. Apostolii austerității cu orice preț din ziua de azi ar face un lucru inteligent și util studiind ceea ce s-a întâmplat în anii '80 în România, care a aplicat prima un regim al austerității extreme. Nu este de neconceput o explozie socială în țările fragilizate de criza economică din ultimii ani, dacă se insistă doar pe austeritate.

Faptul că România a ieșit din comunism la stânga a fost speculat, propagandistic, ca expresie a unei lipse de democrație, în primii ani de după 1989. Nimic mai fals. Am pledat și pledez pentru construcțiile politice și instituționale care, plecând de la principiile și valorile general valabile, să reflecte tradițiile și valorile instituționale locale, să se potrivească contextului economic și social.

Da, fiecare democrație este originală, în felul ei, fie și numai dacă ne gândim la Marea Britanie și la lipsa unei Constituții formale.

Ceea ce nimeni nu poate nega este faptul că în România a avut loc o revoluție, care a schimbat radical relațiile politice și evoluția societății românești.

O revoluție nu se petrece într-un ceas sau într-o zi. Caracterul revoluționar al unei schimbări se judecă în funcție de consecințele ei, în plan politic, economic și social.

Ceea ce am început în ziua de 22 decembrie 1989 a avut drept consecințe revenirea la democrație, la pluralism politic și social, țara noastră este acum membru cu drepturi depline al UE și al NATO. A spune că nu s-a schimbat nimic în România, în acești 25 de ani, înseamnă să negi realitatea.

Apostolii austerității cu orice preț din ziua de azi ar face un lucru inteligent și util studiind ceea ce s-a întâmplat în anii '80 în România, care a aplicat prima un regim al austerității extreme. Nu este de neconceput o explozie socială în țările fragilizate de criza economică din ultimii ani, dacă se insistă doar pe austeritate.

România a ales, imediat după decembrie 1989, în spiritul programului exprimat în Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale, să renunțe la vechea Constituție, și să adopte una nouă. Alegerile din 20 mai 1990 au dus la formarea unei Adunări Constituante. Am ales revenirea la tradiția românească a Parlamentului bicameral, printre altele.

La fel de importante au fost și progresele în structurarea unei democrații viabile și funcționale.

Reamintesc lucruri care acum par normale, dar care, imediat după 1990, au fost evenimente excepționale chiar în spațiul fost socialist.

România a fost prima țară care a numit un ministru civil în fruntea Armatei, și-a pus Serviciile de Informații sub controlul Parlamentului, a semnat prima Parteneriatul Pentru Pace, etapă premergătoare aderării la NATO.

Am fost admiși în Consiliul Europei, am fost invitați, la Essen, să ne asociem la UE, ca etapă pregătitoare a aderării. Am început un dialog susținut cu Ungaria și cu minoritatea maghiară din România, care a condus la semnarea unui Tratat ce semnifica reconcilierea istorică, pe modelul reconcilierii franco-germane de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Deși a avut costuri sociale importante, am început transformarea structurală a economiei României, trecând rapid de la o economie de comandă la una de piață liberă, inclusiv printr-un ambițios program de privatizări.

Din păcate, evenimentele din jurul României: destrămarea violentă a fostei Iugoslavii și a Uniunii Sovietice, dispariția pieței CAER, lipsa capitalului intern, imposibilitatea accesării împrumuturilor externe, după ce Ceaușescu rupsese relațiile cu FMI, au complicat extrem de mult tranziția economică, aflată în etapa sa critică. Am reușit, în condiții de maxime tensiuni sociale, să depășim și aceste momente extrem de dificile, rămânând o democrație, cu toate limitele și erorile inerente începutului.

În decembrie 1989, toți ne-am dorit revenirea la democrație, și noi, cei care în decembrie 1989 ne-am asumat responsabilitatea schimbării de sistem în România, am făcut tot ce se putea face, în condițiile date, pentru ca acest lucru să fie posibil. Să judecăm lucrurile de atunci în condițiile de atunci, nu în condițiile de acum. Iar în anii de început ai democrației, cu toate greutățile și erorile, au fost lucruri, printre care și participarea cetățenilor la viața publică, care stăteau mai bine atunci decât stau acum. Pentru că democrația avea un sens pentru oameni, era un țel. Acum, din motive determinate, democrația a ajuns să fie prezentată ca un soi de slăbiciune, care mai mult încurcă, decât ajută.

Democrația nu are sens fără implicarea cetățenilor. Ea nu se rezumă la votul ritualic, din patru în patru ani. Deși nu mi-a fost ușor atunci, trebuie să recunosc faptul că ar fi util să avem și acum o societate civilă vie și puternică, precum cea din anii '90. Așa se face că unele dintre puterile din stat încep să se comporte în mod arbitrar, evident, în numele „democrației”.

Acum, la 25 de ani de la acel decembrie însângerat, când ne-am recâștigat libertatea și demnitatea, aduc un pios omagiu tuturor celor care s-au sacrificat pentru binele semenilor lor, care s-au opus oricărei forme de totalitarism, fie că a fost vorba despre fascism, nazism sau stalinism. Printre ei au fost și oameni de dreapta, și oameni de stânga, și muncitori, și intelectuali, și credincioși, și atei.

Au servit propriei lor conștiințe și ideii binelui public, libertății și drepturilor cetățenești. Avem obligația să nu-i uităm și să facem astfel încât să nu mai fie nevoie de alte sacrificii.

Numărul total al celor decedaţi prin împuşcare pe durata revoluţiei a fost de 1.142, al răniţilor de 3.138, iar al celor reţinuţi s-a ridicat la 760.

Au fost înregistraţi nu mai puţin de 748 de copii, urmaşi de eroi-martiri, conform datelor din 2005 ale Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor.

Potrivit raportului UM 01046 Bucureşti, în timpul acţiunilor din Capitală s-au consumat:

53.920 gloanţe de calibrul 7,62 mm;

1.566 bucăţi gloanţe obişnuite de pistol;

136.850 bucăţi de gloanţe calibru lung 7,62 mm;

15.015 bucăţi muniţie de calibrul 12,7 mm;

1.066 bucăţi de muniţie 14,5 mm;

179 bucăţi de cartuşe de iluminare 26 mm;

207 bucăţi de muniţie de semnalizare calibrul 26 mm;

27 de lovituri explozive cu tunul de pe tanc.