Istoria moţiunilor din timpul regimului Băsescu – A 17-a, cu noroc

Joc politic sau slăbiciune? Rămâne de văzut.

Guvernul Tăriceanu
29 decembrie 2004 – 22 decembrie 2008
6 moţiuni de cenzură
La nici un an de la instalarea Alianţei DA, PSD a iniţiat prima moţiune de cenzură împotriva Guvernului Tăriceanu, în iunie 2005, ca urmare a angajării acestuia în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului asupra proiectului de lege privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţiei, care a fost interpretată la momentul respectiv ca expresia unui târg politic între partidele componente ale coaliţiei majoritare, prin intermediul căruia fiecare partid politic urmărea satisfacerea propriilor interese. Acelaşi PSD susţinut de către PRM şi-a arătat nemulţumirea în februarie 2006 faţă de asumarea răspunderii de către Guvern privind reforma în domeniul sănătăţii, aceasta fiind, în opinia celor două partide, o măsură antisocială îndreptată împotriva cetăţeanului de rând.

Au urmat încă trei moţiuni de cenzură, în iunie 2006, iunie 2007, respectiv septembrie 2007, orientate exclusiv spre eliminarea Guvernului Tăriceanu. Principalele probleme care au condus la iniţierea acestora au fost nefinalizarea niciunuia dintre proiectele asumate în campania electorală şi politica ineficientă de redistribuire echitabilă şi coerentă a banilor de la bugetul de stat către cetăţeni. Ultima dintre nemulţumirile parlamentarilor şi senatorilor privind Guvernul Tăriceanu s-a cuantificat în octombrie 2008, tot într-o moţiune de cenzură, care trata refuzul primului-ministru de a-şi asuma majorarea cu 50% a salariilor din învăţământ dispusă de preşedintele Traian Băsescu. Moţiunea nu a mai fost dezbătută, pentru că în 2008 Alianţa PSD-PC a câştigat alegerile parlamentare, iar Traian Băsescu l-a numit pe Emil Boc să formeze Guvernul.

Guvernul Boc
29 decembrie 2008 – 6 februarie 2012
10 moţiuni de cenzură
Faptul că Emil Boc a fost sacrificat pe altarul credibilităţii publice este o certitudine. O dovedesc nenumăratele încercări prin care a trecut fostul Guvern, despre care se credea, la un moment dat, că nu poate fi învins. Desemnat în funcţia de prim-ministru în decembrie 2008, după formarea alianţei PD-L – PSD, Boc a supravieţuit numeroaselor moţiuni de cenzură depuse de Opoziţie. Primele două, iniţiate de către PNL şi UDMR în mai, respectiv septembrie 2009, au fost respinse de majoritatea asigurată de parlamentarii PD-L şi PSD. Principalele nemulţumiri ale Opoziţiei au fost: eşecul politicii bugetar fiscale a Guvernului PD-L – PSD privind rectificarea bugetară pe 2009, precum şi proiectul de lege privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care prevedea reducerea veniturilor nete din sistemul public. O nouă moţiune de cenzură a fost depusă în octombrie 2009, odată cu retragerea de la guvernare a PSD, când Executivul era îndemnat să plece de la guvernare pentru măsurile ineficiente pe care le luase în contextul crizei economice, pentru fraudarea alegerilor şi nerespectarea Constituţiei. Practic, Guvernul Boc era acuzat că a condus ţara către o triplă criză: una economică, una morală şi una politică.

Demis pe 13 octombrie 2009, Guvernul Boc I a funcţionat interimar până după alegerile prezidenţiale, când, odată cu realegerea lui Traian Băsescu în funcţia de preşedinte şi cooptarea UDMR şi a minorităţilor naţionale alături de PD-L, s-a format Guvernul Boc II. Cu susţinerea unei minorităţi parlamentare fragile, al doilea Guvern condus de Emil Boc a învins încă şapte moţiuni de cenzură şi a supravieţuit zvonurilor lansate în martie 2011, conform cărora însuşi preşedintele Traian Băsescu ar încuraja alături de parlamentarii şi liderii PD-L o posibilă demisie a premierului. În tot acest timp, principalele nemulţumiri ale Opoziţiei au fost legate de măsurile dure adoptate de Guvernul Boc în contextul recesiunii şi manevrele politice dictate de Traian Băsescu şi executate de către un guvern fără susţinere populară. În cele din urmă, zvonurile s-au dovedit a fi nefondate şi iată că Executivul a supravieţuit până în 2012, când presiunea pieţei a fost mai puternică decât numeroasele moţiuni de cenzură depuse de Opoziţie în ultimii patru ani.

Guvernul MRU
9 februarie 2012 – 27 aprilie 2012
1 moţiune de cenzură
Schimbarea Guvernului s-a vrut a fi un colac de salvare pentru PD-L din apele învolburate ale nemulţumirilor sociale. Însă şi de această dată Traian Băsescu a pornit cu stângul: a încălcat articolul 105, alin. 1 din Constituţie, care prevede că „funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator”. Or, Mihai Răzvan Ungureanu nu îşi dăduse încă demisia din funcţia de director al SIE. Şi când credeam că le intrase frica-n oase…

Totodată a fost încălcat şi articolul 9, alin. 1 din Legea nr. 1/1998 de organizare şi funcţionare a SIE, actualizată şi modificată prin OUG nr. 154/2001 şi 98/2004 privind organizarea şi funcţionarea SIE, care prevede că „Serviciul de Informaţii Externe îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu Constituţia României, cu legile ţării, cu hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, precum şi cu regulamentele militare”. Astfel, preşedintele ne-a mai demonstrat încă o dată că în această ţară legile sunt făcute pentru a fi încălcate. În momentul în care Mihai Răzvan Ungureanu a fost desemnat prim-ministru, SIE a fost compromis. Dacă nu cumva fusese mai de mult. Deşi la momentul învestirii sale noul prim-ministru a fost susţinut de Opoziţie, iată că la nici trei luni de la numire, acesta a reuşit să piardă sprijinul acordat. Opoziţia şi-a exprimat revolta şi dezamăgirea pe 14 aprilie într-o nouă moţiune de cenzură, prima care după șapte ani de revoltă reuşeşte să obţină voturile suficiente pentru a fi aprobată. Despre Mihai Răzvan Ungureanu s-ar fi putut spune că este un adevărat scut de apărare al regimului Traian Băsescu, dar s-a dovedit a fi, de fapt, un veritabil călcâi al lui Ahile. Faptul că acest guvern a fost înlăturat cu o singură moţiune de cenzură dovedeşte de departe fragilitatea întregului sistem pus la cale de Traian Băsescu. Nemulţumirile Opoziţiei au continuat în aceeaşi notă a şantajului, a încălcării legii şi a nerespectării promisiunilor făcute de către primul-ministru.

Când l-a acceptat pe Victor Ponta ca prim-ministru, Traian Băsescu s-a aliniat perfect cu declaraţia pe care a făcut-o la învestirea în funcţie a lui Mihai Răzvan Ungureanu: „Aştept ca aceia din generaţia mea de oameni politici, ca şi cei din generaţii mai vechi decât mine de oameni politici să înţeleagă că a venit timpul să predea ştafeta generaţiei care la Revoluţie nu era încă majoră sau abia trecuse de majorat. Este timpul lor şi numai ei pot credibiliza conştient România”. Să fie acesta primul pas spre o posibilă demisie a preşedintelui?