Judecătorii ÎCCJ au decis, în unanimitate, sesizarea Curții Constituționale înainte de schimbarea statutului procurorilor și judecătorilor

Convocate astăzi, Secțiile Reunite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, au decis, în unanimitate, sesizarea Curţii Constituţionale în vederea exercitării controlului de constituţionalitate, înainte de promulgare, asupra Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (PL-x 125/2021; L196/2021). Potrivit unui document consultat de Q Magazine, sesizarea are în vedere atât diferențe substanțiale între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, anulând principiul bicameralismului, încălcări ale Constituției și mai multe discriminări între procurorii parchetelor de pe langă tribunale, curți de apel sau de pe lângă ÎCCJ și cei care ar urma să fie angajați la DIICOT sau DNA, pentru care vechimea se calculează diferit.

Motivele sesizării CCR

„În urma dezbaterilor, deliberând, Secţiile Unite au hotărât să fie sesizată Curtea Constituţională cu privire la:

1. neconstituționalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (PL-x 125/2021; L196/2021) în ansamblul său, în raport cu prevederile constituţionale ale art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 referitoare la principiul bicameralismului;

2. neconstituţionalitatea dispoziţiilor articolului II pct. 1 şi 2 [art. 79¹ alin. (3) şi art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004] în raport cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), sub aspectul exigenţelor privind calitatea legii;

3. neconstituţionalitatea dispoziţiilor articolului II pct. 1 şi 2 [art. 79¹ alin. (3) şi art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004] în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitoare la principiul egalităţii în drepturi;

4. neconstituţionalitatea dispoziţiilor articolului II pct. 1 şi 2 [art. 79¹ alin. (3) şi art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004] în raport cu prevederile art. 131 alin. (1) din Constituţie referitoare la rolul Ministerului Public în apărarea ordinii de drept.

         1. Încălcarea art. 61 alin. (2) şi a art. 75 din Constituţie privind principiul bicameralismului. Motiv de neconstituţionalitate extrinsecă.

Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (PL-x 125/2021; L196/2021) încalcă dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 din Constituţie, prin nerespectarea principiului bicameralismului, în accepţiunea conferită de jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Aşa cum se reiterează în considerentele Deciziei nr. 679/2020 (publicată în M. Of. nr. 1046 din 9 noiembrie 2020):

30. Curtea (…) a dezvoltat prin deciziile sale o veritabilă doctrină a bicameralismului şi a modului în care acest principiu este reflectat în procedura de legiferare. Astfel, principiul bicameralismului se reflectă nu numai în dualismul instituţional din cadrul Parlamentului, care este format din Camera Deputaţilor şi Senat, ci şi în cel funcţional (…).

31. Ca urmare, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului (Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în M. Of. nr. 336 din 30 aprilie 2008, și Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în M. Of. nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 53).

32. Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura parlamentară, se încalcă principiul bicameralismului, și anume: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere. Întrunirea celor două criterii este de natură a afecta principiul care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, din procesul legislativ a primei Camere sesizate (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în M. Of. nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 29, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, precitată, paragraful 54, Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 44, Decizia nr. 561 din 18 septembrie 2018, publicată în M. Of. nr. 922 din 1 noiembrie 2018, paragraful 34, Decizia nr. 404 din 6 iunie 2019, publicată în M. Of. nr. 580 din 16 iulie 2019, paragraful 77, și Decizia nr. 154 din 6 mai 2020, publicată în M. Of. nr. 398 din 15 mai 2020, paragraful 65).

33. (…) Modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în M. Of. nr. 134 din 21 februarie 2017, paragrafele 37 și 38).

Textul adoptat de Camera Deputaților, modificat substanțial la Senat

Examinarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (PL-x 125/2021; L196/2021), din perspectiva doctrinei bicameralismului dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, conduce la concluzia că, în procedura de legiferare, au fost încălcate dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 din Constituţie, întrucât forma adoptată de Senat modifică substanţial obiectul de reglementare, configuraţia şi conţinutul legii adoptate de Camera Deputaţilor.

Astfel, forma adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră de reflecţie, are ca obiect de reglementare exclusiv modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Spre deosebire de forma adoptată de Camera de reflecţie, forma adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, nu se limitează la modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004, ci extinde obiectul de reglementare la modificarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, reconfigurând forma adoptată de Camera Deputaţilor. 

Modificarea substanţială a obiectului de reglementare şi a configuraţiei rezultă, în primul rând, din titlul diferit al legii în forma adoptată de Camera Deputaţilor – Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor -în raport cu titlul legii în forma adoptată de Senat – Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Această modificare substanţială a obiectului de reglementare şi a configuraţiei rezultă, în al doilea rând, din diferenţele privind structura legii în forma adoptată de Camera Deputaţilor – care cuprinde un articol consacrat modificării şi completării Legii nr. 303/2004 şi un articol dedicat republicării acesteia – în raport cu structura legii în forma adoptată de Senat – care, în locul articolului privitor la republicarea Legii nr. 303/2004, cuprinde un articol nou consacrat modificării Legii nr. 304/2004.

Prin urmare, Senatul, în calitate de Cameră decizională, a modificat atât obiectul de reglementare, cât şi configuraţia legii în raport cu forma adoptată de Camera Deputaţilor, transformând-o dintr-o lege de modificare şi completare a unui act normativ unic (Legea nr. 303/2004) într-o lege de modificare şi completare a două acte normative distincte (Legea nr. 303/2004 şi Legea nr. 304/2004). În acest context, se impune menţiunea că, deşi forma iniţială a propunerii legislative preconiza modificarea Legii nr. 304/2004 (avizată negativ de Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea Plenului acestui for nr. 90 din 13 mai 2021), configuraţia iniţială a propunerii legislative nu este de natură să schimbe concluziile privind încălcarea principiului bicameralismului, întrucât respectarea sau nerespectarea acestui principiu se stabileşte pe baza diferenţelor existente între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, aşa cum rezultă din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional.

Forma adoptată de Camera decizională nu diferă substanţial în raport cu forma adoptată de Camera de reflecţie numai din punct de vedere al obiectului de reglementare şi al configuraţiei, ci şi din punct de vedere al conţinutului.

În acest sens, forma adoptată de Camera Deputaţilor abrogă dispoziţiile art. 33¹ din Legea nr. 303/2004 (referitoare la numirea, fără concurs sau examen, în funcţiile vacante de judecător sau procuror) şi modifică sau, după caz, completează dispoziţiile aceleiaşi legi în materia transferului judecătorilor şi al procurorilor, precum şi în materia numirii judecătorilor în funcţia de procuror şi a procurorilor în funcţia de judecător. În schimb, forma adoptată de Senat nu se limitează la abrogarea sau amendarea dispoziţiilor menţionate din cuprinsul Legii nr. 303/2004, ci modifică dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 304/2004 referitoare la condiţiile minime de vechime în funcţia de judecător sau procuror reglementate pentru numirea în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Aceste dispoziţii – art. 79¹ alin. (3) şi art. 87 alin. (2) – se integrează în Titlul III din Legea nr. 304/2004 consacrat Ministerului Public şi nu prezintă, din punct de vedere al conţinutului lor juridic, elemente de legătură cu dispoziţiile abrogate, modificate sau completate din Legea nr. 303/2004.  

Modificările aduse dispoziţiilor art. 79¹ alin. (3) şi ale art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, în forma adoptată de Camera decizională, nu întrunesc exigenţa de a stabili „o soluţie legislativă alternativă/complementară care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie”, exigenţă impusă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ci stabilesc o soluţie legislativă distinctă, care priveşte o lege diferită şi care nu prezintă elemente de legătură cu soluţiile legislative stabilite în forma adoptată de Camera de reflecţie. 

Prin urmare, modificarea Legii nr. 304/2004, adoptată exclusiv de Camera decizională, are drept consecinţă încălcarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului.

2. Încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie sub aspectul exigenţelor privind calitatea legii. Motiv de neconstituţionalitate intrinsecă.  

Potrivit considerentelor Deciziei nr. 155/2020 (publicată în M. Of. nr. 473 din 4 iunie 2020):

75. (…) Curtea a stabilit prin Decizia nr. 420 din 3 iulie 2019, publicată în M. Of. nr. 883 din 1 noiembrie 2019, par. 57, că, potrivit art. 13 lit. a), art. 16 alin. (1) teza întâi, art. 36 alin. (1) şi art. 53 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune”; „În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative”; „Actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie”; „Dispoziţiile de fond cuprind reglementarea propriu-zisă a relaţiilor sociale ce fac obiectul actului normativ”. Prin aceeași decizie, par. 59, Curtea a reţinut că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare. Totodată, s-a reţinut că trebuie avute în vedere şi dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei”, şi cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora, „în România, respectarea […] legilor este obligatorie”. Astfel, Curtea a constatat că reglementarea criticată, prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă, determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (a se vedea și Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, pct. III ).

76. Totodată, Curtea a subliniat, prin Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în M. Of. nr. 336 din 3 mai 2019, par. 85, că principiul legalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, interpretat în coroborare cu celelalte principii subsumate statului de drept, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, impune ca atât exigenţele de ordin procedural, cât şi cele de ordin substanţial să fie respectate în cadrul legiferării. Curtea a statuat că „regulile referitoare la fondul reglementărilor, procedurile de urmat, […] nu sunt însă scopuri în sine, ci mijloace, instrumente pentru asigurarea dezideratului calităţii legii, o lege care să slujească cetăţenilor, iar nu să creeze insecuritate juridică”.

Din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale, articolul II pct. 1 şi 2 [art. 79¹ alin. (3) şi art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004] încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul exigenţelor privind calitatea legii, referitoare la sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, nefiind corelat cu prevederile actului normativ de acelaşi nivel cu care se află în conexiune – Legea nr. 303/2004 – şi determinând apariţia unor situaţii de incoerenţă legislativă.

Astfel, prin noile dispoziţii ale art. 79¹ alin. (3) şi ale art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, Camera decizională a modificat condiţiile minime de vechime în funcţia de judecător sau procuror prevăzute de lege pentru numirea procurorilor în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în sensul reducerii vechimii minime de la 10 ani la 7 ani.

În conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, în calculul noilor condiţii minime de vechime se include perioada în care procurorul a avut calitatea de auditor de justiţie. În temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 privind unele măsuri temporare referitoare la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, durata cursurilor de formare profesională a auditorilor de justiţie admişi în anul 2019 este de 2 ani, iar potrivit Legii privind unele măsuri temporare referitoare la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari, precum şi concursul de admitere în magistratură, durata cursurilor de formare profesională a auditorilor de justiţie admişi în anii 2021 şi 2022 este tot de 2 ani.

Interpretarea corelată a noilor dispoziţii ale art. 79¹ alin. (3) şi ale art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 cu dispoziţiile art. 17 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 şi ale legii anterior menţionate conduce la concluzia că noua vechime minimă efectivă în funcţia de judecător sau procuror necesară pentru numirea în cadrul structurilor specializate ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este de 5 ani.       

În schimb, în conformitate cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, condiţiile minime de vechime în funcţia de judecător sau procuror prevăzute de lege pentru promovarea în gradul profesional imediat superior sunt de 7 ani pentru promovarea în funcţia de procuror la parchetul de pe lângă tribunal şi de 10 ani pentru promovarea în funcţia de procuror la parchetul de pe lângă curtea de apel şi la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.   

În temeiul dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în calculul acestor condiţii minime de vechime nu se include perioada în care procurorul a avut calitatea de auditor de justiţie, condiţiile minime de vechime prevăzute în art. 44 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 referindu-se la vechimile minime efective în funcţia de judecător sau procuror.

În consecinţă, noile dispoziţii ale art. 79¹ alin. (3) şi ale art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 nu sunt corelate cu prevederile art. 44 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 – actul normativ de acelaşi nivel cu care se află în conexiune -, iar această necorelare generează o situaţie de incoerenţă legislativă, în condiţiile în care vechimea minimă efectivă de 5 ani necesară pentru numirea în cadrul structurilor specializate ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu creează vocaţia procurorului de a promova la parchetul de pe lângă tribunal şi se situează la jumătatea vechimii minime efective prevăzute de lege pentru promovarea în funcţia de procuror la parchetul de pe lângă curtea de apel şi la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Această incoerenţă legislativă rezultă pregnant din examinarea normelor de competenţă prevăzute în art. 36 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală în raport cu noile dispoziţii ale art. 79¹ alin. (3) şi ale art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004. Astfel, prin art. 36 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, legiuitorul a atribuit în competenţa tribunalului judecata în primă instanţă a infracţiunilor „cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţia Naţională Anticorupţie”, stabilind la 7 ani condiţia minimă de vechime efectivă pentru judecătorii care soluţionează cauzele privind infracţiunile menţionate, dar a admis, în mod inconsecvent, în noile dispoziţii ale art. 79¹ alin. (3) şi ale art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, că urmărirea penală în cazul aceloraşi infracţiuni poate fi efectuată de procurorii care îndeplinesc o condiţie minimă de vechime efectivă de 5 ani şi care nu au vocaţia de a fi promovaţi la parchetul de pe lângă tribunal.

Nu în ultimul rând, în considerentul nr. 74 din Decizia nr. 547/2020 (publicată în M. Of. nr. 753 din 19 august 2020), instanţa de contencios constituţional a reiterat jurisprudenţa sa referitoare la dispoziţiile art. 132 alin. (1) din Constituţie, potrivit căreia „prin aplicarea principiului controlului ierarhic, se asigură îndeplinirea de către toți procurorii din sistemul Ministerului Public a funcției lor de reprezentare a intereselor întregii societăți, altfel spus, exercitarea atribuțiilor de autoritate publică de către acesta, fără discriminare și fără părtinire. În virtutea acestui principiu, Ministerul Public este conceput ca un sistem piramidal, în care măsurile de aplicare a legii adoptate de procurorul ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, ceea ce conferă substanțialitate principiului exercitării ierarhice a controlului în cadrul acestei autorități publice” (a se vedea Decizia nr. 345 din 18 aprilie 2006, publicată în M. Of. nr. 415 din 15 iunie 2006).

Experienţa profesională, reflectată în vechimea efectivă în funcţie a procurorilor, reprezintă unul dintre elementele pe baza cărora este conceput Ministerul Public, ca sistem piramidal, iar discrepanţele în reglementarea condiţiilor minime de vechime efectivă pentru numirea în structurile specializate care funcţionează la cel mai înalt nivel al Ministerului Public îi pot afecta coerenţa.  

Aşadar, noile dispoziţii ale art. 79¹ alin. (3) şi ale art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, prin necorelarea cu prevederile Legii nr. 303/2004 şi prin situaţiile de incoerenţă legislativă pe care le generează, contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), neîntrunind exigenţele privind calitatea legii.

3. Încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie referitor la principiul egalităţii în drepturi. Motiv de neconstituţionalitate intrinsecă.  

În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, reiterată în considerentul nr. 37 al Deciziei nr. 905/2020 (publicată în M. Of. nr. 495 din 12 mai 2021), principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ca urmare, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional [a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în M. Of. nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 644 din 2 septembrie 2014, paragraful 55, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 23]. Principiul egalității în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalității și nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 156 din 15 mai 2001, publicată în M. Of. nr. 339 din 26 iunie 2001, Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2002, publicată în M. Of. nr. 243 din 10 aprilie 2002, sau Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în M. Of. nr. 663 din 9 august 2019].

De asemenea, potrivit considerentului nr. 24 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244/2021 (publicată în M. Of. nr. 551 din 27 mai 2021), nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. (…) Discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în M. Of. nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în M. Of. nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în M. Of. nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 889 din 8 decembrie 2014). În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. (…) Sintagma „fără privilegii şi fără discriminări” din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite.

În raport cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, articolul II pct. 1 şi 2 [art. 79¹ alin. (3) şi art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004] încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie referitor la principiul egalităţii în drepturi.

Astfel, în noile dispoziţii ale art. 79¹ alin. (3) şi ale art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 se prevede că, „pentru a fi numiţi în cadrul Direcţiei de Investigarea a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, procurorii trebuie să nu fi fost sancţionaţi disciplinar, să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproşabilă, o vechime de cel puţin 7 ani în funcţia de procuror sau judecător şi să fi fost declaraţi admişi în urma interviului organizat de către comisia constituită în acest scop” [art. 79¹ alin. (3)], iar „pentru a fi numiţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, procurorii trebuie să nu fi fost sancţionaţi disciplinar, să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproşabilă, cel puţin 7 ani vechime în funcţia de procuror sau judecător şi să fi fost declaraţi admişi în urma unui concurs organizat de către comisia constituită în acest scop” [art. 87 alin. (2)]. 

Oficiali americani în vizită la Direcția Națională Anticorupție

Atât procurorii numiţi în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cât şi procurorii numiţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie dobândesc, pe durata exercitării funcţiei la nivelul acestor structuri specializate, gradul profesional de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Această concluzie se desprinde, pe de o parte, din poziţionarea structurilor specializate menţionate în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [art. 79¹ alin. (1) din Legea nr. 304/2004 şi art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002], iar pe de altă parte, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 79¹ alin. (11) şi ale art. 87 alin. (9¹) din Legea nr. 304/2004, care se referă la redobândirea gradului profesional anterior la data încetării activităţii în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, „perioada în care o persoană a avut calitatea de auditor de justiţie, dacă a promovat examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, constituie vechime în funcţia de judecător sau procuror.”

Aşa cum s-a arătat, interpretarea corelată a noilor dispoziţii ale art. 79¹ alin. (3) şi ale art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 cu dispoziţiile art. 17 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 conduce la concluzia că, în cazul numirii procurorilor în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, pentru dobândirea gradului profesional de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la calcularea condiţiei minime de vechime în funcţia de judecător sau procuror se ia în considerare perioada în care procurorul a avut calitatea de auditor de justiţie. Aşadar, accesul la gradul profesional de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se realizează, în cazul numirii în cadrul structurilor specializate, prin includerea în calculul condiţiei minime de vechime a perioadei în care procurorul a avut calitatea de auditor de justiţie.

În schimb, aşa cum s-a subliniat, în temeiul dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, pentru dobândirea, prin promovare, a gradului profesional de procuror la parchetul de pe lângă tribunal, la parchetul de pe lângă curtea de apel şi la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, „la calcularea condiţiei minime de vechime pentru a participa la concursul de promovare nu se ia în considerare perioada în care judecătorul sau procurorul a avut calitatea de auditor de justiţie.” În consecinţă, accesul la gradul profesional de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi la gradul profesional de procuror la parchetul de pe lângă curtea de apel sau de pe lângă tribunal, se realizează, în cazul promovării, prin excluderea din calculul condiţiei minime de vechime a perioadei în care procurorul a avut calitatea de auditor de justiţie.   

Inexistenţa unei dispoziţii de trimitere la art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 sau a unei dispoziţii cu un conţinut similar, în cazul numirii în cadrul structurilor specializate ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, determină o încălcare a principiului egalităţii în drepturi, întrucât are ca efect instituirea unui tratament diferenţiat pentru dobândirea gradului profesional de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din punct de vedere al calculului condiţiei minime de vechime, iar această diferenţiere nu se bazează pe un criteriu obiectiv şi raţional.

Modul de calcul al condiţiei minime de vechime are la bază ideea de experienţă profesională efectivă pentru accesul procurorilor la un anumit grad profesional şi trebuie să îşi menţină caracterul unitar, indiferent dacă accesul la gradul profesional se realizează prin promovare sau prin numirea în cadrul unei structuri specializate de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, neexistând o motivare obiectivă şi rezonabilă pentru instituirea unui mod de calcul diferenţiat al condiţiei minime de vechime în cazul promovării procurorului şi în cazul numirii procurorului în cadrul unei structuri specializate. 

Încălcarea principiului egalităţii în drepturi prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituţie, generată de instituirea unui tratament diferenţiat în modul de calcul al condiţiei minime de vechime, în absenţa unui criteriu obiectiv şi raţional, are drept consecinţă neconstituţionalitate privilegiului constând în includerea perioadei în care procurorul a avut calitatea de auditor de justiţie în calculul condiţiei minime de vechime pentru numirea în cadrul structurilor specializate ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, impunându-se eliminarea acestui privilegiu.

4. Încălcarea art. 131 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (3) și art. 16 alin. (1) din Constituţie în ceea ce privește rolul Ministerului Public în apărarea ordinii de drept. Motiv de neconstituţionalitate intrinsecă.  

Art. 131 alin. (1) din Constituție reglementează coordonatele principale ale rolului Ministerului Public, și anume: reprezentarea intereselor generale ale societății, apărarea ordinii de drept și apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

În sensul argumentelor prezentate în precedent, diferența de tratament juridic în privința modului de calcul al vechimii necesare pentru numirea în funcția de procuror în cadrul structurilor Ministerului Public este considerată a aduce atingere principiului egalității în drepturi statuat în art. 16 alin. (1) din Constituție.

Astfel, așa cum s-a arătat anterior, prin instituirea unor condiții privilegiate de calcul al vechimii în funcție pentru numirea procurorilor în cadrul structurilor specializate (Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Direcţia Naţională Anticorupţie) comparativ cu celelalte unități ale Ministerului Public, este afectat fundamentul primordial pentru îndeplinirea unei competențe de nivel superior, respectiv criteriul vechimii necesare pentru a funcționa pe un anumit palier în sistemul piramidal al instituției.

Așa cum s-a reținut în jurisprudența Curții Constituționale, egalitatea în fața legii – viciată în sensul argumentelor anterioare – este una dintre componentele statului de drept:

„De altfel, sistemul dreptului românesc este format din totalitatea normelor juridice adoptate de către statul român și care trebuie să fie în consonanță cu principiul supremației Constituției și principiul legalității, care sunt de esența cerințelor statului de drept, principii înscrise în art. 1 alin. (5) din Constituție (…), unica autoritate legiuitoare a țării fiind Parlamentul, având în vedere că statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale. Democrația constituțională, într-un stat de drept, nu este însă o abstracție, ci este o realitate a unui sistem în cadrul căruia supremația Constituției limitează suveranitatea legiuitorului, care în procesul de creare a normelor juridice și de adoptare a unor acte normative trebuie să țină cont de anumite principii, cum ar fi principiul legalității, care este de rang constituțional. În acest sens este de menționat și faptul că, după Raportul privind statul de drept, adoptat de Comisia de la Veneția la cea de-a 86-a reuniune plenară a sa din 25-26 martie 2011, aceasta a adoptat, la cea de-a 106-a reuniune plenară a sa din 11-12 martie 2016, o Listă detaliată privind statul de drept, care oferă o imagine de ansamblu asupra domeniului de aplicare extins al statului de drept care acoperă, printre altele, legalitatea (supremația dreptului, relația dintre dreptul internațional și dreptul intern, procedurile legislative, competențele de legiferare ale executivului, situațiile de urgență, actorii privați care exercită sarcini publice), securitatea juridică (accesibilitatea legislației și deciziile judiciare, previzibilitatea, stabilitatea și coerența, încrederea legitimă, principiul neretroactivității, principiul nulla poena sine lege, autoritatea de lucru judecat), prevenirea abuzurilor de putere, egalitatea în fața legii și nediscriminarea, precum și accesul la justiție (independența și imparțialitatea sistemului judiciar/judecătorilor, procesul echitabil, inclusiv eficacitatea hotărârilor judecătorești și autonomia organelor de urmărire penală)” (Decizia Curții Constituționale nr. 104 din 6 martie 2018, publicată în M. Of. nr. 446 din 29 mai 2018,  par. 73)

Ordinea de drept este considerată a fi un precursor al statului de drept, consacrat prin dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituție, așa cum s-a afirmat în spațiul juridic european: „Cu mult înainte ca principiul statului de drept să fie menţionat în mod explicit în tratatele UE, Curtea de Justiţie, în hotărârea sa din 1986 Les Verts, a subliniat faptul că UE este «bazată pe ordinea de drept, întrucât nici statele sale membre, nici instituţiile sale nu pot să se sustragă controlului ce vizează conformitatea actelor adoptate de acestea cu carta constituţională fundamentală, reprezentată de tratat»” (Anexa I – „Statul de drept, un principiu fundamental al Uniunii” la Comunicarea Comisiei către Parlamentul European și Consiliu – Un nou cadru al UE pentru consolidarea statului de drept. Brussels, 11.3.2014 COM(2014) 158 final[1]).

Ține de esența semantică a conceptului de „ordine de drept” faptul că întreaga organizare și funcționare a statului de drept este subordonată imperativului de dispunere/succesiune/rânduire/orânduială cu caracter regulat, cerință aplicabilă în cazul tuturor entităților statale, inclusiv Ministerului Public.

În circumstanțele expuse anterior, diferența de reglementare în calculul vechimii reflectă o necorelare cu ordinea ierarhică a structurilor din cadrul Ministerului Public, ceea ce echivalează cu nesocotirea „ordinii de drept a vechimii”, iar, în privința ierarhiei competențelor, reprezintă o aplicare inversată a principiului de drept qui potest plus, potest minus, în forma nepermisă și contrară ordinii firești: qui potest minus, potest plus.

În acest context, viciul care afectează criteriile de numire în cadrul Ministerului Public, prin prisma calculului privilegiat al vechimii în funcție pentru structurile specializate, nu este congruent cu rolul său în „apărarea ordinii de drept.”

Pentru aceste argumente, dispozițiile criticate încalcă art. 131 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (3) și art. 16 alin. (1) din Constituţie, în ceea ce privește rolul Ministerului Public în apărarea ordinii de drept.

În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite

HOTĂRĂŞTE:

Sesizarea Curţii Constituţionale pentru a se pronunța asupra neconstituționalității Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (PL-x 125/2021; L196/2021), în ansamblul său.”