Jumătăţile de adevăr ale lui Mihai Răzvan Ungureanu

El apare atunci când un om îşi arogă toată puterea într-un stat, dar şi atunci când „intelectualii” săi îi clădesc un piedestal de nisip pe care să se urce!

Şi în spatele lui V.I.Lenin sau ale lui Hitler au stat tot o sumă de intelectuali care vituperau împotriva liberalilor şi liberalismului. Foarte repede aceştia s-au convins că, dincolo de ideologie, contează mai mult comportamentul şi nu ideile. O temă de gândire şi pentru M.R.U.
Dacă nu ar fi adevărate cântece toxice ale Sirenei, apelurile lui M.R.U. către PNL ar putea părea ridicole. Şi totuşi acestea vin să completeze imensul puzzle al disperării unui sistem politic ce nu-şi mai găseşte forţa de a demonstra electoratului că merită să stea pe propriile sale picioare: PDL a devenit un partid şchiop care mai stă doar în vocea lui Traian Băsescu şi într-o colecţie eterogenă de etichete politice care mai de care mai fanteziste.
Făcând apel la PNL să „îşi revină din beţia puterii” (www.ziare.com), Mihai Răzvan Ungureanu pleacă de la premisa greşită că liberalii au şi avut timpul necesar să se „îmbete” din cupa puterii în doar două luni agitate în care s-au aflat la putere. O putere relativă am putea spune noi. Totuşi nu credem că liberalii s-au îmbătat în acest sens, ci tocmai cei care au guvernat ţara până acum şi au avut suficient timp să „guste” din plăcerile actului de guvernare. O abordare sensibil diferită de a fostului şef al spionajului, care pare blocat în logica proverbului de „a vorbi de funie în casa spânzuratului”: beţia puterii există tocmai în rândul PDL-iştilor care nu vor săaccepte voinţa poporului şi se agaţă cu ultimele puteri de orice fărâmă de putere, centrală sau locală; nici 7,4 milioane de cetăţeni se pare că nu-i conving de contrariul. Dar asta este altă poveste tristă a pervertirii democraţiei participative din România.

Socialism sau autoritarism ?

Citesc un editorial pe Hotnews.ro, în care Catherine Durandin îşi exprimă uimirea în faţa orientării pro-moscovite a României din etapa lui Ponta şi Crin Antonescu. Aşa o fi?
Intoxicaţi de propaganda pro-Băsescu, occidentalii privesc totul în alb şi negru şi înghit, „pe nemestecate” teoria lui Monica Macovei despre un PSD pro-Putin şi a unui Traian Băsescu pro-occidental. De fapt, situaţia politică din România trebuie privită în altă cheie, nu în cea ideologică: alăturarea cu Putin o face tocmai Traian Băsescu prin obsesia sa de a fi un „fac totum” în politica româneasccă, de a controla totul şi de a-şi vedea orgoliile împământenite în toate proiectele de lege. De cealaltă parte USL acţionează tocmai spre eliminarea acestui comportament dictatorial pe care deja Băsescu începuse să şi-l formeze. Aşa că, Vest sau Est, Nord sau Sud, dictatura nu poate veni în niciun caz de la PNL şi PSD, ci tocmai din partea „mult-lăudatului”.
Pe undeva însă Mihai Răzvan Ungureanu are totuşi dreptate, mai ales atunci când explică faptul că liberalii nu ar trebui să facă construcţii politice cu socialiştii. Enunţul poate părea seducător de adevărat, dar, de fapt, Ungureanu jonglează cu jumătăţi de adevăr, ca un adevărat individ politicanist. Aici trebuie să-i recunosc lui Mihai Răzvan acea apetenţă de a intra rapid în practica dublului limbaj politic inventată cam pe la începutul anilor post-revoluţionari.
Ce nu explică Ungureanu sunt exact resorturile care au făcut posibilă o apropiere atât de bruscă dintre PNL şi PSD. Nu le explică deoarece ar trebui să recunoască necesitatea acestei alăturări. Fostul şef al spionajului jonglează pe terenul ideologic deşi ştie foarte bine că USL nu a avut niciodată o latură ideologică, ci una pragmatică. La începutul lui 2010, cel puţin PNL se vedea pus în faţa unei dileme greu de rezolvat: acceptarea comportamentului autoritarist al lui Traian Băsescu sau alianţa electorală cu „socialiştii” !
Cum exemplul distructiv al lui Băsescu din 2005-2008 era prea proaspăt, pur şi simplu liberalii au fost împinşi de către un PD (fost partener în Alianţa D.A.) prea aplecat spre satisfacerea orgoliului prezidenţial, spre a construi o alianţă cu PSD. O alianţă care, da, poate părea contra-firii dacă ne raportăm la ideologie, dar care a avut logica ei atunci când a fost vorba despre normele de bază ale convieţuirii politice: neacceptarea primatului prezidenţial şi împiedicarea substituirii puterii executive a guvernului cu puterea decizională a preşedintelui. Să ne amintim că, cel puţin în 2009-2010, ţara o apucase pe calea eliminării Parlamentului din lanţul decizional şi reducerea sa la o simplă maşinărie mută de aprobare tacită a oricărei elucubraţii sosite de la preşedinte via Emil Boc.

Cât de mult le place social-democraţilor asocierea cu PNL?

Ideea asocierii dintre cele două mari partide nu a fost „iubită” nici măcar de PSD, dar acceptată ca ultim resort de eliminare a unui pericol mai mare, al autoritarismului. Interesant este că Ion Iliescu acceptă „convieţuirea” politică cu PNL, dar o spune „pe şleau” atunci când vine vorba despre ideologie: “Dreapta înseamnă ignorarea problemelor ţării, a suferinţelor, a oamenilor săraci. Ce e aia dreapta în România? E o idee total neconcordantă în realităţile societăţii româneşti” (www.ziare.com). Şi atunci unde este acel transfer ideologic al PNL către „socialism”, doctrina PNL a rămas la locul ei, iar PNL se zbate pentru solidificarea mediului de afaceri ?
Alianţa cu PSD a fost necesară mai ales pentru a contrabalansa un sistem de putere puternic „pedelizat” („pesedizat” conform normativelor anilor 2000-2004), pentru a repune pe făgaşul normal separaţia puterilor într-un stat din ce în ce mai contagiat de puseele de forţă ale organismelor paralele democraţiei (parchete, servicii de informaţii, ANI sau Curţea Constituţională).
Pe undeva alianţa dintre PSD şi PNL repetă pilda câinilor care se ceartă pentru ciolan, dar care, la apariţia lupului se unesc pentru a elimina o ameninţare mult mai mare. Lupta pentru ciolan, în mod evident, va începe după „plecarea lupului”. Dar, deocamdată USL sesizează bine că fără eliminarea autoritarismului băsescian nici nu se poate pune problema vreunei ideologii, aşa cum o tot repetă obsesiv Mihai Răzvan Ungureanu: şi PNL şi PSD au preferat să amâne disputa lor politică, pentru mai târziu, după plecarea lui Traian Băsescu, atunci când viaţa politică de pe Dâmboviţa va permite o adevărată dezbatere de idei şi ideologii. Deocamdată însă în România nu se poate vorbi despre ideologie, ci despre lupta surdă pentru crearea sau distrugerea unui piedestal autoritarist pe care Traian Băsescu a vrut să se aşeze !

Şi dacă tot veni vorba despre ideologii…

Exerciţiul de propagandă pe care.l face PDL şi implicit M.R.U., adică definirea PSD drept unul „socialist” este unul futil, atâta timp cât nu-mi dau seama dacă măcar 10% din electoratul social-democrat chiar înţelege doctrina social-democrată (nu socialistă). Înţeleg recursul la „sperietoarea comunistă” a PR-ului democrat-liberal, dar nu cred că ei realizează impactul mesajului propriu: electoratului majoritar îi place social-democraţia şi statul asistenţial. Iar repetarea obsesivă a expresiei „socialiste” ar putea chiar să mobilizeze electoratul spre a vota PSD. Un aspect prea greu de priceput pentru un partid şi o sumă de „intelectuali” prea preocupaţi în a-l apăra pe Traian Băsescu.
În plus, dacă PSD mai are ceva „socialist” în vintrele sale politice atunci acestea sunt foarte firave, după cum bine ştim cea mai mare parte a politicienilor soccial-democraţi fiind prosperi oameni de afaceri, nici electoratul său nedorind re-înfiinţarea CAP-urilor sau închiderea ziarelor (ca pe vremea comuniştilor) ci doar un minim de implicare a statului în funcţionarea sistemelor economice. Atât !

O dilemă proprie

Plec de la premisa că niciuin om, chiar şi politician fiind, nu-şi schimbă sistemul de valori sau reperele mentale peste noapte. Aşa că sesizând vehemenţa lui M.R.U. atunci când vorbeşte despre nocivitatea social-democraţiei şi a „liberalismului fără Băsescu” în viaţa politică îmi adresez întrebarea dacă aşa gândea fostul membru al CC al UTC şi atunci când conducea SIE ? Sau şi-a inventat o atitudine politică, aşa, peste noapte?