Jurnal cu Fatih Terim, Daniel Buzdugan, Ora 25 și Biserica Albă

O lecție despre a nu renunța atunci când totul pare pierdut, de la cel mai mare antrenor al Turciei, Fatih Terim, o lectură traumatizantă care descrie absurdul și degradarea omului până la nivelul „sclavului tehnic”, o urare către un om care își folosește celebritatea pentru a „construi” și o „explicație” a inexplicabilului.

• Acum 3 ani, România avea cea mai ieftină benzină din Europa. Azi e la nivelul din cele mai scumpe state membre UE
• Proiect. Șefii instituțiilor care nu acționează pentru recuperarea prejudiciilor constatate de Curtea de Conturi riscă închisoare până la cinci ani
• Factura de energie a devenit locul unde se întâlnesc tot mai multe ambiții politice, economice și sociale
• Oligarhul înșelat
• Lumea are primul ei trilionar

21 septembrie

IMPARATOR TERIM

Fatih Terim este protagonistul documentarului „Terim” difuzat de Netflix Foto Profimedia

„Trăiesc pentru Galatasaray. E tot ce contează…

…În cei 12 ani, am câștigat 10–15 trofee. Fiecare rid al meu reprezintă un titlu…

…Meciul pentru mine nu se termină până nu aud fluierul final. Nu accept niciodată înfrângerea, indiferent de scor. Nu accept ca jucătorii să se prostească. Trebuie să îți poți reveni când ești în dezavantaj. E un sport în care soarta unei echipe se poate schimba foarte rapid. 20–30 de secunde, darămite un minut întreg, pot însemna câteva atacuri. Cât timp avem o șansă matematică, facem tot ce putem.”

Cu această mentalitate, Turcia, condusă cu 2–0 la pauză, a învins Cehia cu 3–2 și s-a calificat în sferturile Campionatului European de Fotbal din 2008.

Și tot cu această atitudine, întorceau meciul cu Croația în ultimul minut, ajungând în semifinale.

„…Fatih Terim fotbalistul, Fatih Terim căpitanul, Fatih Terim antrenorul, Fatih Terim tatăl, Fatih Terim bunicul, Fatih Terim Împăratul. Mă consider experimentat. Cred că am văzut multe. Dar nu e așa. Ținând cont prin câte am trecut, totul încă mă surprinde…”

Singurul antrenor din fotbal pe care îl iubesc de când mă știu. P.S.: De văzut neapărat documentarul Terim de pe Netflix!

23 septembrie

DIN LECTURA MEA DE ACUM…

Am citit zilele acestea o carte primită de la Luci, Dragostea mea, ORA 25, de Constantin Virgil Gheorghiu.

Mi-a dăruit-o chiar în curtea Bisericii Ruse și cred că Sensul ascuns al acestei „întâlniri”, între mine și Gheorghiu, este acela de a înțelege ce drame individuale se pot petrece sub explicația deciziilor luate pe/pentru categorii. La finalul acestei lecturi… pot spune că amarul și dezamăgirea sufletească pe care le-am primit de la oameni mici pe care obișnuiesc să îi hiperbolizez ca să îi pot ține vii în „dimensiunile” mele interioare sunt chiar NIMIC.

Gheorghiu, autor a 40 de volume, dar periferizat de puterea bolșevică – sub toate formele ei –, a emigrat în Franța după cel de-al Doilea Război Mondial și a murit în 1992.

Mai mult decât ziua din viața lui Ivan Denisovici și decât absurdul arestării domnului K, ORA 25 este povestea unor personaje – români, dar pe parcurs și de alte naționalități – care, într-o lume tehnică, nu mai sunt oameni, ci devin doar cetățeni, adică entități sociale, importante exclusiv prin statistică. Sau categorie.

Încarcerat timp de 13 ani în diferite lagăre, Johann Moritz e vinovat mai întâi pentru că e român, apoi pentru că e evreu – deși nu era, dar cine să-l creadă? –, apoi pentru că e ungur – deși nu era, dar cine să audă? –, apoi pentru că e neamț – deși nu era, dar cui îi păsa? – și tot așa… sfârșind prin a fi ținut în captivitate chiar dacă „știm că nu ești vinovat cu nimic”… „dar grațierile și eliberările nu se acordă individual, ci pe categorii”.

13 ani din viața unui om care, fugind de ruși, de barbaria și teroarea lor, sfârșește prin a fi prizonierul absurdului patronat de lumea civilizată a Occidentului, unde americanii sunt gardienii și stăpânii lagărelor.

De la momentul Răstignirii christice, când Nevinovatul era judecat laolaltă cu vinovații din stânga și dreapta lui, în

ORA 25, sutele de mii de oameni închiși în lagăre doar pentru că aparțin categoriei profesorilor, funcționarilor, medicilor, tehnicienilor sau pentru că sunt soți și soții ai/ale celor care făceau parte din aceste categorii, a aresta „automat” un întreg oraș pentru că în interiorul lui se află un suspect a devenit valoarea definitorie a lumii civilizate tehnice… sau tehnologice.

Deși scrisă în 1967… să ne gândim la milioanele de oameni „arestați” în casă, în 2020, indiferent dacă erau sau nu bolnavi, doar pentru că printre ei ar fi putut fi vreunul.

Și toate distopiile imaginate cu zeci și sute de ani în urmă ne arată că spre aici a „progresat” lumea noastră. Omul nu mai contează.

Această carte este absolut dramatică. Nu cred că aș recomanda-o cuiva! Sunt adevăruri pe care mai bine să nu le știm. Cum însuși personajul principal spune în fața zidului…: „e foarte important să păstrezi o iluzie, oricât de absurdă ar fi ea”.

Eliade însuși îi scrie autorului că nu „a citit nimic în nicio literatură ceva care să se apropie, cât de departe, de teroarea istoriei pe care o îndură personajele dumitale”, considerând ORA 25 „una dintre cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările”.

„Cu un milion de exemplare vândute, acest roman a fost, fără doar și poate, unul dintre cele mai mari succese livrate după război. Cu toate că autorul lui era un mare necunoscut, despre care nu se știa decât că e un român, în jur de 30 de ani, sosit clandestin în Franța de câteva luni…, nedreptățile posterității literare, dar poate şi mai bine spus omerta de care a avut parte Gheorghiu după cabala lansată împotriva sa de Lettres françaises, organ politico-literar finanțat de Moscova, pot explica de la sine de ce

ORA 25 nu a intra în «canonul» operelor clasice, al acelor cărți esențiale, vizionare, situate la limita distopiei, care au marcat istoria secolului XX.

Îl provoc, astfel, pe oricare cititor ce va deschide acest roman pentru prima oară să ia aminte dacă, după lectura lui, va putea rămâne nevătămat. Eu, unul, n-am reușit…” scrie Thierry Gillyboeuf.

Într-adevăr, cartea lui Constantin Virgil Gheorghiu este forma literară, dar atât de reală a descompunerii civilizației, atât de expresiv descrie, aducătoare de disperări.

Această carte NU cred că trebuie citită! Decât, poate, ca ultimă lectură a unui sinucigaș.

LA MULȚI ANI, DANIEL BUZDUGAN!

Te iubesc și te prețuiesc, pentru că iei Cartea de Rugăciuni oriunde ai merge, că duci cu tine Biserica, te iubesc pentru bunătatea și generozitatea cu care faci și răspândești Binele, pentru că-ți folosești puterea celebrității să construiești, nu să distrugi, pentru faptul că ai rămas uman, sensibil, autentic și pentru că, în ciuda faptului că te-ai realizat profesional la București, ai o casă în Grecia și ai cucerit lumea, consideri încă „cel mai frumos cadou pe care ți l-a făcut viața” faptul că te-ai născut la Iași. Cine nu-și uită trecutul va avea viitor!

„Să nu uităm de Dumnezeu în zilele bune, în zilele fericite! Să fim mai aproape de Hristos și de Maica Domnului și mai puțin de nebuniile acestei lumi!” În aceste cuvinte pe care le-ai transmis lumii, într-o zi, stă esența ta ca OM public.

24 septembrie

CU OCHII ÎN LACRIMI…

Roger Federer s-a retras din cariera sportivă, la 41 de ani, sâmbătă, 23 septembrie, la Londra. A plâns alături de el Rafael Nadal… și lumea întreagă.

25 septembrie

CHEMARE

Am nimerit astăzi la Biserica Albă, de pe Calea Victoriei, deși plecasem de acasă, evident, spre Radu Vodă.

Când am intrat, am știut de ce… „mă chemase”! Se sfințea chivotul, adică „Biserica în miniatură”, din argint, făcut la atelierele Patriarhiei, în care se vor ține de acum înainte sfintele taine ale Împărtășaniei.

Înăuntru era o curățenie exemplară, preoții le vorbeau cu bunătate și fără superioritate celor prezenți, corul cânta magic, iar chipurile celor care asistau la această slujbă erau mai luminoase decât becurile candelabrelor superbe. Peste toate, figurile biblice pictate de Tăttărescu ne patronau de jur împrejur, iar de sus, din turlă, ne privea cu dragoste Dumnezeu. Ce întâmplare!