Jurnal cu Wagner și cu Tronos

8 decembrie

Sunt după patru ore wagneriene. Nu mai văd nici pe unde merg, nici pe unde scriu.

• Planul de criză al UE: Zile fără mașini, munca de acasă, aerul condiționat „mai cald”
• Au plecat, dar au rămas….
• „Cincisprezece minute — acesta este numărul de aur. De la sirenă până la decolare, indiferent de situație”. În interiorul Unității 669 din IDF care execută operațiuni de salvare a evreilor oriunde în lume
• Când arta are un sens
• Vitrinele din București. Cine le-a făcut și de ce ne urăște?

Pe scena Operei Naționale București, decorate astă seară de președintele României, a avut loc premiera operei Lohengrin, în regia lui Silviu Purcărete și scenografia lui Dragoș Buhagiar.

Marga Sandu Ofrim a fost încântătoare la debut, în rolul Elsei, dar cu adevărat memorabilă mi s-a părut invitata Petra Lang în rolul Ortrudei.

Deși am fost sceptică la ridicarea cortinei, văzând decorul minimalist și scena de început ce anunța un experiment din acela industrial și rece, am plecat cu convingerea că este un spectacol la fel ca cele mari, și importante, și originale, și care devin „eveniment” de pe orice scenă lirică a lumii. Întâlnirea viziunilor artistice pe care le au Purcărete și Buhagiar au împins mitologia poveștii până la scaunul în care stătea fiecare dintre noi.

Nu vreau să vă povestesc mai nimic pentru că vă îndemn să MERGEȚI să o vedeți.

Mesajul filosofic transmis, granițele insurmontabile dintre sacru și profan, slăbiciunea naturii umane și cosmicul celei supranaturale, incapacitatea omului de a tăcea în fața Misterului pentru a nu-l pierde printr-o stupidă întrebare, sunt doar câteva dintre temele la care aș vrea să reflectați.

Muzica e grea, germana la fel, întunericul predomină în toate, nu va fi o experiență ușoară, dar va fi irepetabilă.

Muzica este un parcurs între cei doi piloni, Bach și Wagner, pentru că în primul răsună armoniile celuilalt, iar Wagner închide ciclul evoluției. Între ei, epigoni, iar după ei fenomenul dispare prin diluția inspirației pentru melodie cu conținut dramatic, istoric, filozofic, prin decăderea bogăției sufletului omenesc.

Am credința că Opera Națională, și cultura în general, vor renaște prin sprijinul ministrului de resort, Lucian Romașcanu, un om fin, educat și discret, care a sintetizat astă seară, în discursul său, misiunea pe care și-a propus-o: „Nu vreau să mă văd, ci să se vadă!”

Am reținut câteva versuri din libret:

„Domnul să-mi dea sentința Sa
Mă-ncred în El, nu-n forța mea!

Să ne ajuți în clipa grea
Suntem prea slabi spre a judeca!

Dă forță Tu celui cinstit, ia-o celui ce-a mințit!

Doar tu mi-ai frânt onoarea, 
ai frânt gloria mea
rușinea  și oroarea mă vor încununa.

O, preferam pieirea
Acestui trai distrus
S-au stins onoarea și mărirea 
Pe veci, pe veci s-au dus!

În tine salvatorul meu,
În tine piere ființa mea,
Și mai presus de dubiul rău
Iubirea mea va sta!”

21 decembrie

Orele petrecute astă seară în sala Atheneului Român nu pot fi nici scrise, nici descrise.

Emoția este o trăire, nu o povestire.

Cei care am fost acolo știm asta.

Colindele cântate de corul Tronos al Patriarhiei, în finalul Conferinței

Părintelui Necula în dialog cu Mihail Neamțu, au umplut de duh sfânt toată jumătatea rămasă goală a sălii din cauza pandemiei. Scaunele pline erau deja înduhovnicite.

Am plâns fără cenzură… fără să-mi pese de chipul desfigurat, în ciuda privirilor când interogative, când miloase, ale oamenilor care mă recunoșteau.

Și am iubit firescul meu de a mă lăsa văzută vulnerabilă, dar mai ales forța de a simți necuprinsul dumnezeiesc în finitudinea mea umană.

Într-o Europă care întoarce spatele credinței pentru a face loc „noii lumi”, am cântat astă seară în slava Nașterii Domnului!

Din plinătatea sufletului meu m-am gândit doar ce goi și însigurați, ce dezrădăcinați și pustii, pot fi cei care NU CRED…

30 decembrie

Obișnuiesc să spun mereu că cel mai mare păcat e Deznădejdea și ceea ce vă urez pentru 2022 este Speranță.

Ilustrez puterea minții umane cu un exemplu pe care l-am citit în „Alegerea” scrisă de supraviețuitoarea unui lagăr nazist, devenită consultant al armatei americane pentru militarii care suferă de sindrom post traumatic:

„… La Auschwitz am cunoscut o fată foarte bolnavă, de-a dreptul vlăguită. În fiecare dimineață mă așteptam s-o găsesc moartă pe priciul ei și la fiecare rând de triere mă temeam că va fi trimisă la moarte. Dar fata asta m-a surprins.

A reușit să-și adune puterile în fiecare dimineață, ca să meargă la muncă încă o zi, și a reușit să păstreze o licărire de viață în ochi de fiecare dată când înfrunta degetul acuzator al lui Mengele, în rândul de triere.

Noaptea se prăbușea pe lavița ei, respirând hârâit.

Am întrebat-o cum face să reziste. «Am auzit că o să fim eliberate de Crăciun» a spus ea. A ținut în minte un calendar meticulos, o numărătoare inversă a zilelor și apoi a orelor până la eliberare, hotărâtă să trăiască până când va fi liberă.

Apoi a venit Crăciunul, dar eliberatorii noștri n-au venit. Iar ea a murit a doua zi. Cred că a ținut-o în viață vocea ei interioară plină de speranță, dar când și-a pierdut și ultima nădejde n-a mai putut rezista.”