La 80 de ani de la Conferința de la Bretton Woods, economia mondială se confruntă cu provocări fără precedent

În perioada 1 -22 iulie 1944 s-au desfășurat la Bretton Woods (New Hampshire, Statele Unite ale Americii) lucrările Conferinței Națiunilor Unite pe teme Monetare și Financiare, la care au participat 730 delegați din 44 țări (inclusiv Uniunea Sovietică și China).

• Acum 3 ani, România avea cea mai ieftină benzină din Europa. Azi e la nivelul din cele mai scumpe state membre UE
• Proiect. Șefii instituțiilor care nu acționează pentru recuperarea prejudiciilor constatate de Curtea de Conturi riscă închisoare până la cinci ani
• Factura de energie a devenit locul unde se întâlnesc tot mai multe ambiții politice, economice și sociale
• Oligarhul înșelat
• Lumea are primul ei trilionar

Conferința de la Bretton Woods a creat bazele arhitecturii monetar-financiare internaționale din perioada de după Al Doilea Război Mondial, prin lansarea Fondului Monetar Internațional (FMI) și Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) (astăzi componentă a Băncii Mondiale).  

Președintele Conferinței a fost Henry Morgenthau, Secretarul Trezoreriei (Ministrul de Finanțe) din Statele Unite ale Americii, țara organizatoare și, totodată, prima economie a lumii, cu o pondere de 35% din economia mondială în 1944.

Reprezentanții Australiei, Belgiei, Braziliei și Uniunii Sovietice au fost Vice-Președinți ai Conferinței de la Bretton Woods din vara anului 1944.

Dezbaterile au fost organizate pe trei comisii, în urma reuniunilor care au avut loc la Atlantic City între americani și britanici, înainte de începerea conferinței.

1. Comisia pentru crearea Fondului Monetar Internațional (FMI) prezidată de Harry Dexter White, economistul șef al Trezoreriei SUA; White a fost primul reprezentat al SUA la FMI, instituție care a început activitatea în 1946;
2. Comisia pentru crearea Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), prezidată de reprezentantul delegației Marii Britanii, cunoscutul economist Lord John Maynard Keynes;
3. Comisia pentru alte mijloace de cooperare financiară internațională, prezidată de Eduardo Suarez din Mexic.

Planul White prevedea crearea Fondului Monetar Internațional, care să îndeplinească funcțiile unei bănci centrale prin controlul fluxurilor de capital în cadrul sistemului internațional, cu dolarul american moneda de referință a acestuia.

Pe de altă parte, Planul Keynes prevedea lansarea unei noi monede internaționale, BANCOR, pentru a susține tranzacțiile valutare în cadrul FMI, unul din scopuri fiind consolidarea rolului Londrei ca centru financiar internațional, într-o perioadă dificilă (Marea Britanie era debitoare la vremea respectivă, spre deosebire de Statele Unite, țară creditoare).

Planul economistului britanic prevedea crearea unei bănci centrale mondiale (International Clearing Union – ICU) care să emită BANCOR (monedele statelor participante urmau să fie ancorate la BANCOR, iar aceasta fixată la aur), cota țărilor participante la sistem fiind proporțională cu ponderea acestora în comerțul internațional. Conform acestui plan, economiile care se confruntau cu deficit sau excedent al balanței de plăți erau creditate sau debitate cu BANCOR, până la restabilirea echilibrului, fiind astfel evitate deprecierile competitive.

Cu alte cuvinte, lucrările au fost dominate de propunerile economiștilor americani și britanici, într-o perioadă în care SUA și Marea Britanie contribuiau cu peste 40% la formarea PIB-ului mondial.

Spiritul Conferinței de la Bretton Woods a fost promovarea cooperării economice, ca principiu fundamental pentru pace și prosperitate, la nivel național și pe plan internațional, având la bază evoluțiile nefavorabile din perioada Marii Depresiuni (criza economică mondială din anii 1930, perioadă în care au fost implementate bariere comerciale și măsuri de depreciere competitivă).

Astfel, reprezentanții la lucrările Conferinței de la Bretton Woods au susținut crearea instituțiilor financiare internaționale, Fondul Monetar Internațional fiind axul central pentru promovarea creșterii economice prin comerț internațional și stabilitate financiară, fiind acordată importanță mai mare propunerilor economistului american White.

Cotele țărilor participante la crearea Fondului Monetar Internațional au fost stabilite pe baza unei formule propusă de Statele Unite (Profesorul Raymond Mikesell, din Trezoreria SUA), ținând cont de venitul național, rezervele internaționale și dinamica comerțului internațional (exporturi și importuri).

Primele cinci țări (SUA, Marea Britanie, URSS, China și Franța) aveau o pondere de peste 70% în structura inițială a cotelor de participare la FMI, aspect evidențiat în graficul următor.

În forma inițială a sistemului Bretton Woods, monedele țărilor participante erau convertibile în dolari americani (la o paritate fixă), iar dolarul american era singura monedă convertibilă în aur pentru guverne și băncile centrale, la o cotație de 35 dolari pe uncie.

Fondul Monetar Internațional avea rolul să monitorizeze evoluțiile pe piețele valutare și să ofere împrumuturi țărilor care se confruntau cu deficite ale balanței de plăți.

Modelul implementat pe baza concluziilor Conferinței de la Bretton Woods a fost funcțional în primele decenii de după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, date fiind nivelul redus al mobilității internaționale a capitalului (controlul fluxurilor de capital), gradul ridicat de reglementare financiară și poziția dominantă a Statelor Unite și dolarului american în economia mondială, conform economistului american Barry Eichengreen.

Cu toate acestea, sistemul propus la Bretton Woods în 1944 a devenit nesustenabil în timp, în contextul evoluțiilor economice și geo-politice mondiale, țara care a jucat rolul de ax central (SUA) acordând prioritate echilibrului macroeconomic intern (aspect confirmat de implementarea Employment Act în 1946) și confruntându-se cu dezechilibru de balanță de plăți în formă continuă.

De altfel, provocările cu care se confrunta sistemul monetar-financiar internațional în anii 1960 au determinat dezvoltarea literaturii pe teoria zonelor monetare optime, la baza acesteia fiind articolul din 1961 al economistului canadian Robert Mundell (pe care l-am întâlnit la Conferința de la Lisabona din 2005).

Astfel, la reuniunile anuale ale Fondului Monetar Internațional de la Rio de Janeiro din 1967 s-a ajuns la acordul privind crearea drepturilor speciale de tragere (DST) (aurul-hârtie), aspect evidențiat de Mundell în articolul din 2003.

Totodată, la 15 august 1971 Administrația Nixon a suspendat convertibilitatea dolarului american în aur, Acordul Smithsonian din decembrie același an consfințind finalul sistemului monetar internațional post-belic (așa cum a fost stabilit de Conferința de la Bretton Woods) și trecerea la flotare liberă (începând cu primăvara anului 1973).

La 80 de ani de la Conferința de la Bretton Woods economia mondială se confruntă cu provocări fără precedent în perioada de după Al Doilea Război Mondial, inclusiv confruntarea totală între Statele Unite și China (primele două economii ale lumii, cu o pondere de peste 40% la formarea PIB-ului mondial), cursa înarmării, intensificarea subvențiilor și barierelor comerciale între principalele blocuri economice ale lumii, tendința de scădere a ponderii economiilor europene în economia globală, ascensiunea puternică a Sudului Global și intensificarea formelor de cooperare internațională la nivelul țărilor emergente și în dezvoltare (Organizația de Cooperare de la Shanghai, lărgirea BRICS), impactul modificărilor climatice, tensiunile geo-politice fără precedent, creșterea inegalităților, etc.

În acest context, este nevoie mai mult ca oricând în ultimele decenii de un nou moment Bretton Woods, de negocieri între principalele blocuri economice ale lumii, pentru o Nouă Ordine Economică Mondială, care să susțină comerțul internațional, tranziția la economia verde și digitală, pacea și prosperitatea prin cooperare multilaterală și multiculturală.