La vie en… Provence

Un obişnuit al Festivalului de teatru de la Avignon, el a acceptat să ne acorde un interviu despre paradisul provençal…

Pentru mulţi, regiunea franceză Provence (Provenţa) reprezintă un fel de „paradis”. Dar pentru dvs.?

Multă lume caută paradisul pe pământ, iar Provenţa este un paradis posibil. Nu există turist care să nu fi exclamat în faţa unor peisaje provensale „sunt paradisiace”. Când am ajuns în Franţa, în 1987, mi-am dorit imediat să ajung şi eu în această Provenţă încărcată de mituri culturale şi artistice, despre care ştiam multe lucruri din lecturi precum şi din tablourile lui Van Gogh. Spaţiul m-a cucerit imediat, m-am simţit acolo ca într-un fel de Bucovină mediteraneană (pentru că sunt născut de fapt într-un „paradis”, Bucovina).

Provenţa este, într-adevăr, o scenă, un spectacol şi o simfonie; o întâlnire generoasă între istorie, cultură şi natură. Provenţa este locul în care măslinii se întâlnesc cu palmierii iar chiparoşii cu viile. Locul în care Mistralul (vântul care coboară din Munţii Alpi) îi poate înnebuni pe oameni dar în acelaşi timp purifică aerul, alungă norii şi amplifică forţa luminii. Ceea ce mă uluieşte în această regiune este şi piatra, piatra albă a Provenţei, pe care o regăsim de altfel încorporată în edificii datând din antichitatea greco-romană şi din evul mediul. Provenţa a fost un loc de civilizaţii suprapuse. Galii, grecii şi romanii şi-au lăsat amprenta în această regiune parcă mai mult decât în altele de pe teritoriul Franţei. În apropiere de Saint-Rémy de Provence pot fi vizitate ruinele unui oraş unde sunt vizibile trei straturi de civilizaţie: urme ale urbei construite de gali peste care grecii au construit apoi un alt strat urban şi peste care au venit apoi romanii cu templele şi edificiile lor publice.

Dar Provenţa mai înseamnă şi influenţa artei italiene, a Renaşterii şi a papilor. Un fel de osmoză benefică s-a produs în această regiune între spectacolul naturii şi spectacolul istoriei. Dacă ar fi să enumăr câteva dintre ingredientele Provenţei aş pune pe listă: vinul, uleiul de măsline, lavanda, concertul fastuos al greierilor (les cigales), lumina de o exuberanţă care îţi ridică moralul, constelaţia de abaţii, cultul siestei, caii şi taurii din regiunea Camargue… Dar şi umbra lui Cézanne la Aix-en-Provence sau a lui Van Gogh la Arles.

Deci Provenţa este la modă?

Provenţa nu a scăpat unui anume fenomen numit modă.  Există şi mode turistice, nu numai vestimentare sau muzicale sau culinare… Iar Provenţa este „la modă” de mai bine de trei decenii. Moda rămâne un fenomen complex şi îşi poate face apariţia acolo unde nu te aştepţi, de la ecologie la turism. După căderea comunismului occidentalii au descoperit, de exemplu, farmecul uluitor al unei capitale pe care o ştiau sub cizma sovieticilor, Praga, drept pentru care ea a devenit imediat la modă.

Britanicii sunt cei care au declanşat mai multe mode turistice în Europa în ultimele două sute de ani. Mereu în căutare de soare, aristocraţia britanică a fost cea care  a început, în primii ani ai secolului al XIX-lea, să-şi petreacă iernile pe Coasta de Azur, şi întreaga aristocraţie europeană a urmat exemplul. Pe atunci nimănui nu-i trecea prin cap să-şi petreacă vacanţele de vară pe malul Mediteranei. Lumea bună a Franţei îşi petrecea vara pe coasta normandă a Atlanticului: Deauville, Trouville, Cabourg… După primul război mondial, prin 1924, o mână de artişti excentrici, printre care Picasso şi scriitorul american Scott Fitzgerald, au decis să-şi petreacă vara în sudul Franţei. Pe atunci toate hotelurile vara… închideau.

Cel mai halucinant fenomen de modă turistică din ultimii 30 de ani rămâne însă redescoperirea Provenţei. Festivalul de la Avignon există din 1947 dar el nu a provocat la ora aceea apariţia unui turism de masă şi nici nu i-a incitat pe parizieni, pe britanici, belgieni sau olandezi să înceapă să cumpere vechi ferme din regiune pentru a le transforma în case de vacanţă. Această „modă” a venit mai târziu, după 1980, când a început să fie construită calea ferată de mare viteză între Paris şi sudul Franţei. 800 de kilometri care sunt parcurşi acum în 2ore şi 45 minute. Brusc, investitorii şi turiştii au descoperit că în regiunea Luberon se află zeci şi zeci de sate printre cele mai frumoase din Franţa, că tradiţiile culinare şi culturale ale Provenţei sunt o încântare pentru simţuri, că marea se află la numai o oră cu maşina de Avignon şi că, în definitiv, când închiriezi un apartament într-o vilă cu piscină nici nu ai nevoie de mare. Azi, britanicii pot veni la Avignon direct cu trenul de la Londra.

Şi mai uluitor este însă impactul pe care l-a avut cartea intitulată „Un an în Provence”, scrisă de britanicul Peter Mayle în 1989. El n-a făcut decât să povestească viaţa sa de zi cu zi ca proprietar al unei case într-un sat din inima Provenţei, Ménerbes. Succesul cărţii a fost uluitor, s-a vândut în Marea Britanie într-un milion de exemplare, şi în restul lumii în opt milioane de exemplare. Mii de britanici au urmat exemplul lui Peter Mayle. El, din păcate, nu a mai avut linişte fiind asediat de ziarişti şi de admiratori care veneau să-i ceară autografe. Mayle a fost obligat să-şi vândă casa şi să plece (tot în Provenţa, dar într-un loc pe care nu l-a mai dezvăluit). El povesteşte într-un interviu că a luat această decizie în ziua în care în faţa casei sale s-a oprit un autobuz cu japonezi.

Provenţa a fost însă invadată şi de mii de pictori şi de artişti plastici dintr-un alt motiv, care ţine de fantasmele culturale. În secolul al XIX-lea, artişti, precum Van Gogh şi Gauguin, s-au dus în Provenţa în căutarea unor culori şi a unei lumini pe care nu le aveau la Paris.  Exemplul lor a fost urmat de alţi pictori, de la Chagall la Picasso… Ei bine, pe urmele lor, artiştii contemporani creat în această regiune una dintre cele mai dense reţele de ateliere şi galerii de artă din lume…

Provenţa este, deci, la modă. Ceea ce înseamnă că vilele şi apartamentele sunt închiriate pentru vară cu şase luni înainte. Dacă ajunge cineva la Avignon în plin festival în luna iulie, nu mai găseşte nicio cameră de hotel liberă, iar cine vrea să-şi închirieze o cameră de hotel pentru festivalul de anul viitor, este bine să sune chiar de pe acum…

Modele creează mituri, miturile întreţin fantasme iar toate acestea hrănesc în zilele noastre o veritabilă  întreagă industrie culturală. Provenţa a devenit un mit, o celebritate mondială, un simbol al artei de a trăi. În cazul acestei regiuni, se întâmplă totuşi ceva dincolo de modă: cine trece prin această regiune măcar o dată, se îndrăgosteşte pe viaţă de ea.

Din 1990 nu am ratat în niciun an Festivalul de la Avignon (unde am avut şi numeroase piese jucate în Off). M-au fascinat nu doar multitudinea de festivaluri (cel de operă de la Aix-en-Provence, festivalul de fotografie de la Arles, Festivalul de artă lirică de la Orange) ci şi pelerinajele pe urmele unor scriitori. De fapt, mă las infantilizat când ajung în Provenţa şi chiar cred tot ce mi se spune. De nu ştiu câte ori am fost la Fontvieille, unde poate fi vizitată o moară de vânt în care, potrivit tradiţiei, Alphonse Daudet şi-a scris celebra culegere de povestiri intitulată „Lettres de mon moulin” (şi, de fapt, nu e chiar adevărat). Un alt pelerinaj interesant în Provenţa este pe urmele lui Frédéric Mistral, în satul Maillane, şi care a scris în limba provensală, iar în 1904 a fost recompensat cu Premiul Nobel. Din păcate, limba provensală a cam dispărut din viaţa zilnică, dar nu şi din memoria Provenţei, iar la intrarea în fiecare localitate numele acesteia este marcat în franceză şi în provensală. Avignon în provensală devine Avignoun. Fascinantă este şi istoria alchimistului Nostradamus, născut la Salon-de-Province, unde i s-a dedicat un muzeu. El este considerat şi scriitor, pentru că textele sale obscure în care prevede tot felul de evenimente au înainte de toate o calitate literară… Mai sunt şi alţi scriitori pe care i-am „vizitat” subiectiv în Provenţa, precum Marcel Pagnol la Marsilia, Emile Zola la Aix-en-Provence sau Jean Giono, născut la Manosque.

Provenţa îşi datorează însă celebritatea şi lui Van Gogh, care a pictat 143 de pânze în această regiune, unde a sosit în 1888. El este astăzi unul dintre pictorii cel mai bine cotaţi din lume, dar la ora aceea era considerat un nebun. Provenţa nu bănuia că umbra lui Van Gogh urma să atragă, într-o bună zi, sute de mii de turişti. În perioada cât a stat la Saint-Paul de Mausole, Van Gogh a pictat de altfel ca un nebun… 143 de pânze şi 150 de desene… Culmea este că în timpul vieţii sale pictorul a vândut doar un singur tablou pe care… i l-a cumpărat o femeie din satul Maillane, deci din Provenţa…

Jean Vilar, un fiu adoptiv al Provenţei

Când evocăm Provenţa şi Festivalul ei far, cel de la Avignon, nu trebuie uitată o altă personalitate, Jean Vilar. Regizor, actor, teoretician de teatru, el este creatorul incontestabil al Festivalului de la Avignon, iar unii l-au zeificat aproape, atât de important a fost în 1947 gestul său, de a muta cultura de la Paris în provincie, în Oraşul Papilor. O întreagă politică de descentralizare culturală s-a născut astfel, extrem de benefică pentru Franţa. Jean Vilar este un om al Sudului, s-a născut pe malul Mediteranei, la Sète, şi avea 35 de ani când a creat festivalul numit, la prima sa ediţie, „Săptămâna artei la Avignon”. A condus această manifestare până în 1971, anul morţii sale. Şi tot el este cel care, în 1964, a avut ideea de a invita la Avignon intelectuali, artişti şi oameni politici pentru a le propune să dezbată împreună pe tema rolului social al artei. O tradiţie care continuă şi astăzi şi care a luat chiar dimensiuni enorme.

Industria festivalurilor care se dezvoltă în Provenţa a transformat enorm înfăţişarea multor oraşe precum şi comportamentele urbane. Este limpede că între cultură şi economie se creează o simbioză şi că iniţiativele culturale pot duce la crearea de locuri de muncă. Mai ales pe timp de criză, subiectul revine deseori în dezbaterile de la Avignon organizate în timpul Festivalului.

Anul acesta, regiunea Marseille-Provence este, alături de oraşul slovac Košice, capitala europeană a culturii. Credeţi că un asemenea statut, cu toate avantajele care decurg, poate provoca o nouă dinamică economică?

Cultura poate  provoca o dinamică economică. Există deja nenumărate exemple de oraşe care au intrat într-o nouă „dinamică” odată cu iniţierea unui eveniment cultural: fie că este vorba de construirea unui muzeu important sau a unui centru de artă contemporană, de crearea unui festival. Uniunea Europeană stimulează acest fenomen prin acordarea statutului de „capitală culturală europeană”, statut de care se bucură anul acesta Marsilia şi regiunea Provenţei. La Marsilia se simte deja efectul pozitiv odată cu deschiderea Muzeului Civilizaţiilor Mediteranei şi ale Europei. Imaginea Marsiliei se degradase în ultimii ani din numeroase motive: insecuritate, sărăcie, violenţă, eşec al integrării populaţiilor de origine străină, mai ales maghrebiană. Or, iată că statutul de „capitală culturală europeană” a însemnat o bună ocazie de „renaştere”: au fost restaurate câteva cartiere istorice, oraşul şi-a modernizat infrastructurile, a fost cu totul reabilitat cartierul din jurul gării… Iar prin acest muzeu conceput de un arhitect inspirat, Rudy Riccioti, Marsilia se integrează în familia acelor oraşe care au câștigat în atractivitate după crearea unor obiective culturale interesante (în Franţa, Lille, Lyon, Nantes, Toulouse, Rennes, în străinătate, Bilbao, în Ţara Bascilor spaniolă, care a deschis oarecum calea prin construirea Muzeului Guggenheim).

Revenind la Provenţa, în ultimii 20 de ani aproape fiecare oraş şi-a găsit o vocaţie culturală, mizând fie pe cultivarea unor tradiţii, fie pe dezvoltarea unui domeniu artistic.

Arles a devenit un centru mondial al fotografiei. Isle-sur-la Sorgue a devenit al treilea mare centru european de anticariat, după cel de la Londra şi după cel de la Saint-Ouen, din nordul Parisului. Târgul internaţional al anticarilor se află acum la a 95-a ediţie.

Oraşele care „dorm” nu au nici o şansă să-şi amelioreze imaginea. Faptul că într-un oraş se dezvoltă gustul pentru artă, că tinerii încep să iubească teatrul, muzica, artele plastice, că se obişnuiesc cu domeniul frumosului şi că frumosul devine o necesitate în viaţa lor… Acest beneficiu nu poate fi măsurat în bani… Numeroşi oameni politici, când aud de „cultură” nu ştiu cu ce „rimează”, şi când trebuie redus vreun buget, pe fond de criză, cultura are prima de suferit. Or, cultura rimează de fapt cu ideea de viitor şi de civilizaţie.