Luna neagră a literaturii române

Este, de regulă, luna primei zăpezi, a Sărbătorilor de iarnă, a vacanței. Pe scurt, a bucuriei. Dar în aceeași lună decembrie, literatura română a pierdut pe trei dintre cei mai mari și mai iubiți poeți ai ei, în circumstanțe care, toate, puteau fi evitate. Rând pe rând, ne-au părăsit Nicolae Labiș, Nichita Stănescu (unul dintre cei mai mari poeți români și europeni de după cel de-Al Doilea Război Mondial) și Marin Sorescu.

Mai întâi a fost, în toate, Labiș. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, în împrejurări care rămân foarte dubioase, a fost accidentat de un tramvai. Avea puțin peste 21 de ani. Două spitale, Colțea și Central, au refuzat să îl primească. De-abia spre dimineață, a fost primit la Urgență, cu măduva spinării complet secționată. Avea să moară în ziua de 22 decembrie 1956.

Apoi, în decembrie 1983, a venit rândul lui Nichita Stănescu. În 31 martie fusese aniversat la împlinirea vârstei de 50 de ani. Cu câteva zile înaintea fatidicei zile de 13 decembrie, a fost dus la o nuntă, undeva în Mehedinți. Unde, din drag de persoana sa, a fost ținut vreo două zile în frig, în cort, cu picioarele ude, până când a făcut o pneumonie galopantă. Întors la București grav bolnav, în pofida eforturilor medicilor, se va stinge din viață. Nu de ciroză (cum vehiculează bârfa neinformată și lipsită de respect față de poet), ci pentru că inima, oricum slăbită, a cedat în bătălia cu pneumonia. În fine, în 8 decembrie 1996 ne-a părăsit, brusc și fără nici un fel de preaviz, Marin Sorescu. În februarie, îl aniversasem la 60 de ani, într-un cor infinit de insulte și atacuri din partea unor ziariști și ziare, care îl au realmente pe conștiință. Marin Sorescu nu a fost niciodată un băutor, dar atacurile la care a fost supus doar pentru că a acceptat să fie ministrul Culturii (între 1993-1995), ca și cum nu i s-ar fi cuvenit această funcție unui mare poet, l-au terminat. Vechea sa hepatită C, urmare a unei copilării sărace, în anii sărmani de după război, s-a transformat, pe fond nervos, într-o ciroză galopantă. În numai câteva luni, l-am pierdut și pe el, în plină putere de creație: cel mai important dramaturg și pe al doilea poet postbelic. Un scriitor despre care se spunea, mai insistent decât despre Mircea Cărtărescu, că este „în cărți” pentru Premiul Nobel.

Nu văd nici o semnificație ascunsă în aceste morți, nici nu cred că luna decembrie, în care s-a născut Hristos, are în ea ceva malefic. Coincidența acestor morți tragice, însă, ar trebui să ne facă să reflectăm mai atent la modul în care ne tratăm valorile și creatorii de geniu.

Căci Nicolae Labiș a murit în postura de autor interzis, suspectat (după ce fusese privit ca un „copil minune” al „noii literaturi” comuniste) de infidelitate partinică și de culpe abisale, Nichita Stănescu a fost urmărit toată viață și după moarte de ura obtuză a unor poeți (și) – critici lipsiți de talent, iar pe Sorescu, cum am spus, l-a distrus pur și simplu iresponsabilitatea unor gazetari. Care și-au descărcat pe el – ca și pe memoria lui Nichita Stănescu și a lui Nicolae Labiș, de altfel – toate complexele lipsei lor de talent, de creativitate. Oameni care au participat la evaziuni fiscale uriașe și la afaceri fără nici o legătură cu informarea corectă a opiniei publice, turnători și ofițeri acoperiți (unii nici măcar acoperiți!), inculți și semidocți, s-au pronunțat și se pronunță fără jenă, în deplină impunitate, în legătură cu geniile României. Ne trezim pentru scurt timp, numai când, oameni fiind, aceste genii mor și ne lasă pe toți mai săraci. Pe toți, mai puțin pe „justițiarii” care și-au bătut, până atunci, joc de ei.

Nu e vorba nici măcar de o culpă abisală, a „societății” sau a „românilor”. Ci de culpa unor oameni și instituții concrete, care au îngăduit sau chiar au încurajat linșarea marilor noștri creatori și care, în loc să își vadă de treabă, au promovat în spațiul public nulități, pe care ulterior le-au scăpat de sub control. E cazul ca, odată cu bucuria apropierii Crăciunului, să reflectăm un pic și la responsabilitatea pe care o avem cu toții, de a prezerva valorile pe care Dumnezeu ni le-a dat ca să ne îmbogățească pe toți.

Ionuț Vulpescu este deputat PSD și fost ministru al Culturii.