A gândi despre Solomon Marcus înseamnă a gândi despre viitor

READ HERE THE ENGLISH VERSION

Mihai Nadin, academician şi profesor al Universităţii Texas din Dallas l-a omagiat pe Solomon Marcus în paginile Q Magazine.

Ne-am îmbrățișat. A fost să fie pentru ultima dată. „Spuneți-mi…”, formula lui magică, „pot să citesc volumele pe care le-ați scos la Springer?”. Îmi cerea încuviințarea de a mă onora cu atenția sa. Cel mai important intelectual român în viață, şi unul dintre cei mai remarcabili din câți am cunoscut, rămăsese un sfios adolescent.

Solomon Marcus n-a încetat să întrebe. Să chestioneze. O făcuse din familie, la școală, la Universitate, în Academia Română… Peste tot. A pus sub semnul întrebării ceea ce i s-a prezentat ca adevăr indiscutabil. Şi-a descoperit răspunsuri care au devenit contribuții originale în matematică, semiotică, lingvistică, în informatică… În ultimii ani a pus sub semnul multor întrebări sistemul de educație. A fost o temă de care ne-am ocupat amândoi, de mult timp. În concepția mea, educația e cu necesitate anticipatorie. „Spuneți-mi” m-a întrebat el naiv, „chiar credeți că școlile şi universitățile pe care le avem astăzi ar trebui închise?” (I-am răspuns, mai radical în exprimare decât se aștepta: „Le-aş detona, ca să nu rămână nici măcar o urmă a mediocrității pe care o  produc şi o încurajează!”)

„Spuneți-mi” devenise formularea tipică a lui Solomon Marcus, repetată în întâlniri cu laureați ai premiului Nobel sau cu cititori ai articolelor sale în publicații adresate publicului larg. „Spuneți-mi cât timp petreceți pe Internet?”, îi stârnea el pe elevii din școlile pe care le-a vizitat pentru a înțelege ce se întâmplă cu învățământul. Aștepta să înțeleagă de la ei cum au învăţat să navigheze o existenţă pentru care nu există manual sau instrucții de funcționare. Da, am vorbit cu el despre Guccifer, hacker-ul român, dar nu pentru că ne-a preocupat obsesia lui cu celebritatea: „Spuneți-mi… cum a făcut el…?”, a vrut să știe, nu din curiozitate ieftină, ci din dorința de a înțelege cum a reușit un taximetrist fără educație tehnică să descopere serverul personal folosit de Hillary Clinton pentru comunicații oficiale. „În lipsa educației, talentul poate deveni distructiv,” observase el, refuzând frauda informatică, dar nu şi gândul că noile generații gândesc altfel, şi nu acceptă să devină victime ale celor care abuzează de datele lor personale.

„Spuneți-mi” este o formulă şarmantă (cuvântul „spune” este de origine latină). E ca o punte care te invită să o calci pentru a trece de pe malul incertitudinii pe cel al descoperirii de sine. Încurajare ca să descoperi, prin efort propriu, nevoia de a te rupe de ieri pentru a-ţi face un mâine propriu. Dialogul generațiilor este şi el implicit în formularea sa. „Spuneți-mi” înseamnă dialog. N-a fost niciodată, la Solomon Marcus, un test al celuilalt. Niciodată o încercare să prindă pe cineva pe picior greșit. A fost o mână întinsă, o invitație la împărtășire.

L-am descoperit pe Solomon Marcus aproape în urmă cu 60 de ani. N-am știut, şi nu știu nici astăzi, ce direcție am vrut să aleg în viață – știam doar că mă interesează creativitatea. N-a putut să-mi spună ce să studiez. Dar m-a ajutat să înțeleg că nimeni, nici măcar el, tânărul matematician din acei ani (era asistentul lui Nae Ciorănescu, viitorul meu profesor de analiză matematică de la Politehnică) nu ne poate elibera de răspunderea  unei alegeri. Opțiunile nu erau foarte multe, dar a alege între ele însemna să vrei să știi cine ești şi ce vrei. Într-un fel, Solomon Marcus a fost pentru mine, în acei ani, ceea ce Marcel Marcian, fratele său (mai în vârstă cu 11 ani), fusese pentru el în casa părintească. Îl ajutase să-şi găsească drumul său, fără a-i da o direcție, fără a-l obliga să urmeze exemplul altora. Faptul că Solomon Marcus a devenit cu timpul „fratele mai mare” al multora nu e surprinzător. Studenții l-au văzut şi simțit ca pe un frate; elevii români i-au scris ca unui frate mai în vârstă, colegii au găsit în el pe fratele pe care te poți baza, în care poți să ai încredere. N-a vrut să dezamăgească pe nimeni. Uneori n-a avut răspunsuri pentru cei care credeau în el şi care nu ar fi acceptat nici măcar sugestia că el nu știe tot. În asemenea cazuri a apelat, deschis, la „frații” săi. Cei opt frați de sânge din casa părintească a lui Alter şi Sima Marcus au devenit, la figurat, sute, dacă nu chiar peste o mie de membri ai familiei sale spirituale, satisfăcându-i nevoia de oameni.

A observat, ușor speriat, că se aștepta de la el foarte mult, chiar mai mult decât putea oferi. Onest cum a fost, îşi cunoștea limitele. Puţini știu, pentru că ne așteptăm ca cei mai buni să fie perfecți, cât de pătimaş a rămas, învăţând în mod continuu. A devorat cărţi şi articole de specialitate, n-a lipsit de la expoziții, de la concerte, a organizat conferințe şi a ascultat conferențiari de tot felul. Şi mai puţini au remarcat auto-exigenta lui. Intelectual de integritate exemplară, Solomon Marcus n-a încredinţat tiparului nici un rând care să nu fi fost revizuit de multe ori. După publicare, fiecare text a fost revăzut. Fără nici o ezitare i-a rugat pe cei pe care i-a respectat să-l ajute. Formulele matematice au fost verificate de nenumărate ori; bibliografiile au fost revizuite cu un simț al responsabilităţii care devenise proverbial. Imensa bibliotecă a cărţilor şi articolelor citite au rămas vii în memoria sa. „Spuneţi-mi…”, m-a întrebat, „Rilke scrie: Wir sind die Seinen înseamnă că aparţinem morţii?”. Şi apoi, pe neaşteptate: „Spuneţi-mi, cartea dumneavoastră contrazice cartea lui Ivan Illich?”  (se referea la Deschooling Society, a lui Illich—din 1971- şi la Civilizaţia Analfabetismului tocmai tradusă, din iniţiativa sa, în româneşte). În Amfiteatrul Spiru Haret al Facultăţii de matematică şi informatică a Universității din Bucureşti, unde a prezentat cartea mea, cuvintele sale au avut pentru mine, ca autor, aproape un sunet profetic: „Cartea lui Mihai Nadin este despre sensul existenţei într-o civilizaţie nouă, plină de provocări. Criza educaţiei despre care scrie el, este criza valorilor pe care continuăm să le forţăm asupra noilor generaţii, nu a posibilităţilor. Putem face mult mai bine în educaţie decât am făcut în trecut când am ignorat individualitatea elevilor. Avem știința şi tehnologia de partea noastră.”

„Dacă cineva mă întreabă de ce trăiesc, îi spun fără nicio ezitare: pentru nevoia
de mirare, pentru nevoia de extaz. Mi-am permis să nu mă plictisesc niciodată.
Eu, despre plictiseală, am aflat de la alții, nu de la mine”.

Doar cei care înţeleg cele mai complicate teorii, doar cei care stăpânesc ştiinţa cea mai abstractă, le pot explica altora, în limbajul cotidian, fără să le trivializeze. Solomon Marcus reuşea să vorbească despre biologia informaţională, despre genetică, despre mecanică cuantică cu o naturaleţe care i-a făcut pe mulţi să dorească să le studieze. El este unul dintre foarte puţinii savanţi care au considerat nevoia de a face inteligibilă ştiinţa. „Spuneţi-mi, când aţi fost ultima dată la o şcoală elementară în America? Cum vi s-au părut elevii? Au înţeles ceea ce faceţi?” A râs când i-am răspuns: „Au înţeles mai mult decât colegii mei universitari!” Ştia şi el că supraspecializarea are nu numai virtuţi, ci şi profunde slăbiciuni. Specialiştii par să nu ştie nimic în afara domeniului lor. În modelul său al educaţiei, dialogul între discipline este o premisă necesară.

Claude Levi Strauss, care îl invitase să ţină o prelegere la Sorbona, îi spusese (în 1993), uşor întristat că ideile sale se loviseră de o anume lipsă de înţelegere: „Je ne suis plus de ce monde”. Cuvintele marelui antropolog francez l-au obsedat mult timp. Solomon Marcus este din ce în ce mai mult „de ce monde”, din lumea asta, pentru că s-a simţit tot timpul responsabil să militeze pentru ideile sale: „Dacă vrem o lume mai bună, trebuie să o facem, nimeni nu ne va da cadou lumea aşa cum ne-o dorim.”

Ştiu despre cei care au încercat să-l convingă pe Solomon Marcus că viaţa i-ar fi fost mai uşoară la o catedră bine dotată, undeva în lumea de dincolo de Cortina de fier. Depun mărturie că România a avut în acest strălucit spirit enciclopedic, cum l-a caracterizat de curând Tudor Călin Zarojanu (încă unul dintre foştii săi studenţi), pe unul dintre cei mai pătimaşi îndrăgostiţi de această „gură de rai.” Recita poezii, făcea referinţe la poveşti, ştia enorm de mult despre folclorul românesc, scriind în acelaşi timp istoria matematicii româneşti. Când, în fine, cum spusese Marius Iosifescu, după discursul de recepţie, a devenit membru al Academiei, s-a dedicat menţinerii celor mai înalte criterii de selecţie. „Spuneţi-mi,” parcă îl laud şi acum în zilele petrecute împreună pe coasta oceanului, „cum se poate evalua originalitatea? Semnificaţia unei contribuţii ştiinţifice?” A descoperit Google Scholar şi s-a bucurat să constate propria recunoaştere de către comunitatea ştiinţifică internaţională. Nu a fost uşor. În lumea asta sunt puţin cei care au un profil ca acela pe care Marius Iosifescu încercă să-l descrie: „Sunteţi un membru atipic al confreriei noastre. Interesele dumneavoastră depăşesc cu mult pe cele asociate unei singure discipline. Nu aveţi corespondent în celelalte secţii ale Academiei noastre. Dacă aş încerca o explicaţie a transferului dumneavoastră dintr-o disciplină matematică spre multitudinea de discipline umaniste la care aţi contribuit, nu aş putea recurge decât la o analogie. (Analogia a fost aceea a dirijorului, uneori el însuşi un virtuos al unor instrumente sau compozitor).

„Mi-e dor de anii fericiţi ai copilăriei” îmi scrisese cândva, deşi nu a uitat niciodată că nu a avut o copilărie uşoară. „Elanurile ulterioare vin din copilărie, de la şcoală, de la prieteni.” Sunt convins că educaţia a devenit tema finală a vieţii sale pentru că recunoscuse rolul ei în propria sa aventură în viaţă.

„Spuneţi-mi,” începuse o altă întrebare, „o bibliotecă fără cărţi… Se poate aşa ceva?” Mi-o spusese după inaugurarea unei biblioteci noi, într-adevăr fără nici o carte în rafturi, la o nouă facultate de medicină a celebrei universităţi Brown, din Providence. Câteva zile mai târziu, pe un iPad pe care îl pusese în mâna sa Sorin Istrail, fostul său doctorand (cel care l-a invitat la Brown), descoperea o bibliotecă atotcuprinzătoare, fără de care studiul  serios al medicinii astăzi nu mai e posibil. Acceptase răspunsul meu: „The message is the media”, mesajul sunt mediile, replică la formula populară a lui McLuhan („Mediul este mesajul”). În noua bibliotecă fără cărţi, accesul studenților fusese extins de la textul tipărit la simulări digitale ale unor operaţii pe creier, la operaţii virtuale, la interactivitatea formelor de învăţare care transcend teoria. Trebuie să adaug că prelegerile la Brown University (accesibile pe Internet) rămân un exemplu al nivelului ştiinţific la care opera Solomon Marcus.

Visa să reuşească în a-i convinge pe toţi că educaţia este cea mai importantă resursă a României. Viitorul era pentru el foarte concret. Ştia că supravieţuirea sub dictatură – şi trecuse prin două dintre ele – e mai puţin dificilă decât sub presiunea comercializării ştiinţei şi a învăţământului. Viitorul în viziunea lui nu putea fi acela al mediocrităţii. Din acest motiv, dar nu numai, a gândi despre Solomon Marcus înseamnă a gândi despre viitor.

 „Nu aţi plecat!” i-aş spune acum, după ce nu mai e cu noi. „Fraţii dumneavoastră, noua generaţie, vor continua expediţia care uneşte viaţa dumneavoastră cu viitorul lor. Mulţumesc că aţi existat!”