„Mihai și Mihaela” romanul lui Adrian Fetecău, pentru cei care cred că dragostea nu a murit

A fost nevoie de un „click” pentru pentru ca Adrian Fetecău să-și surprindă din nou publicul. A trecut cu nonșalanță de la actorie la scenaristică – în vremea grupului Vouă – pentru ca mai apoi să se specializeze în jurnalism sportiv. Și pentru că un spirit curios și neliniștit ca al lui Adrian Fetecău nu poate fi limitat, el a trecut de la simple articole la cărți dedicate vieții unor mari pugiliști. Dar nici asta nu fost îndeajuns. De la box a trecut, firesc, la tandrețe… în romanul de dragoste. Adrian Fetecău a povestit pentru Q Magazine istoria romanului „Mihai și Mihaela”.

• Khaled Hassan: Încercând să ștergem o identitate masculină mândră și sănătoasă, nu am eliberat societatea, ci am distrus-o
• „Legături primejdioase”: Axa Călin Georgescu-Simion-PSD
• Deschisă, închisă, redeschisă, iar închisă… și bombardată
• Dinescu, această pasăre Phoenix care va renaște din cenușa casei sale
• Arestări după incidentul de la Spitalul „Sf. Pantelimon”

Un roman de dragoste la bătrânețe?

Adică, noi cei bătrâni, trebuie să uităm de dragoste? Dacă stai și te gândești mai bine, doar noi, cei care am trecut prin atâtea, putem dezvolta o filozofie a iubirii bazată pe argumente de necombătut!

Asta ați făcut dumneavoastră în carte, ați pus bazele unei noi Filozofii a Iubirii?

Nu eu, ci Mihai și Mihaela, personajele poveștii care durează o săptămână, petrecută pe malul mării. Și pe mine, care credeam că le știu pe toate, m-au luat prin surprindere cu schimbul lor de idei, pe care la un moment dat nu am mai putut să-l țin sub control, fiind nevoit să asist la un dialog în care am fost uimit să observ profunzimi culturale și înțepături inteligente și ironice, în același timp. Și, pentru că tot am fost comentator de sport la Radio România Actualități, aș putea spune că protagoniștii romanului par a avea două „florete verbale” cu care încearcă să se surprindă permanent și să spargă platoșa celuilalt, cu care încearcă să reziste în fața asaltului dragostei. Nu e un dialog siropos, nu se pronunță niciodată banalul, dar atât de prețiosul „Te iubesc!”, deși tensiunea iubirii dintre El și Ea este copleșitoare…

Ce să înțelegem, că romanul s-a scris singur? 

De multe ori, așa mi s-a părut. Cu alte cuvinte, atunci când ajungi să trăiești într-o lume pe care ai inventat-o tu, alături de personaje care-ți devin din ce în ce mai dragi, pe măsură ce avansează acțiunea, la un moment dat ai marea surpriză ca totul să curgă de la sine. Traducând, totul ține de o altă poveste de iubire: cea dintre Scriitor și Muza pe care-o așteaptă să-l viziteze când se așază în fața laptopului. Vorbesc serios. Pentru cei care cred că Muza este un „patent scriitoricesc”, pot să le spun că fără ea nu s-ar fi scris atâtea cărți importante, printre care… și a mea!

Văd că sunteți modest…

Bogdan Hrib, patronul Editurii Tritonic, la care a apărut cartea, mi-a zis că fiecare scriitor pe care l-a girat i-a dat asigurări că a scris romanul pe care literatura română îl așteaptă și-l tot așteaptă după ’90! De ce nu-mi dați voie să mă înscriu și eu printre ei?

ÎNAINTE DE RĂSĂRIT, ÎN PANDEMIE…

Ce a generat acest roman?

Eram în al doilea an al pandemiei, pe la început de februarie… La Radio lucram două săptămâni cu prezență fizică în redacție și două în așa-zisa telemuncă, perioadă pe care o petreceam, în general, cu bătrâna mea mamă, într-o casă aflată la 5 kilometri de celebri Vulcani Noroioși, în satul Policiori (Buzău). În seara de dinaintea plecării la țară, am văzut pe un canal TV, întâmplător, filmul „Înainte de răsărit” cu Ethan Hawke și Julie Deply. O poveste simplă, cu doi tineri care se cunosc în tren și coboară împreună la Viena, unde petrec o noapte fără trecut și fără viitor… Filmul te ține lipit de ecran datorită unui dialog sclipitor între cele două personaje. Un scenarist meseriaș, ce mai! A doua zi, în mașină, în drum spre Buzău, m-am întrebat dacă eu, care am scris atâtea scenarii pentru Grupul VOUĂ, aș fi în stare să „proiectez” ceva pe care să-l țin viu doar pe baza unui dialog între doi tineri frumoși? Bineînțeles că era cu totul altceva decât scheciurile umoristice de pe scenă sau micul ecran. Îmi trebuia neapărat „click-ul” care să mă deblocheze. Adică, situația veridică, în care cei doi se întâlnesc, de aici lucrurile urmându-și, să spunem, cursul firesc. Era situația aceea apăsătoare din pandemie, trebuia să-mi solicit imaginația ca să „evadez” din lumea plină numai de știri, una mai morbidă decât alta…

Adrian Fetecău, alături de soție și fiică Foto: Facebook

Mulți nu au reușit să evadeze, cum spuneți dumneavoastră…

Ei bine, eu am reușit să păcălesc gardienii gândirii noastre. De aceea, sunt periculoși scriitorii. Nu poți pune zăgazuri minții lor. Marele romancier englez Lawrence Durrell spunea că „Societatea ar trebui să se bazeze pe artist. Numai el este în stare să facă în așa fel ca lucrurile să se întâmple”.

Să revenim la roman…

Că bine ziceți… Am un dar nemaipomenit de a mă pierde în „paranteze”… La „evadarea” din cotidian m-a ajutat și atmosfera incredibilă din casă, cu prezența discretă a mamei, cu troznetul lemnelor din sobă, „muzica” numai bună pentru a invita Muza la un dans al imaginației. N-o mai lungesc. Am găsit „clickul”… Am început să scriu ca un nebun câte 7-8 ore, în a doua parte a zilei, mama mă tot întreba la ce buchisesc de nu mai stau cu ea la discuții, iar eu îi răspundeam că lucrez „la ceva frumos”. Într-adevăr, eram într-o lume atât de frumoasă, comparativ cu cea din exteriorul căsuței, încât aș fi rămas cât mai mult timp în ea.

Scrisul e, credeți-mă, cea mai bună terapie pentru sufletul oricărui muritor!

Nu știi când trec orele, uiți de toți și de toate… Din păcate, au trecut repede cele două săptămâni de „telemuncă” și a trebuit să mă întorc la București…

Unde ați continuat să scrieți?

Niciun rând din acest roman nu este scris la București. I-a fost dat să fie scris doar la țară. Dar, stați să vedeți ce-a urmat, cred că e interesant!

Am început munca în redacție. Simțeam că scrisesem ceva deosebit, dar îmi trebuia o confirmare.

Poetul Cassian Maria Spiridon

Pe distinsul poet și eseist Cassian Maria Spiridon nu-l cunosc personal, ci doar… telefonic. Înainte de pandemie, am încercat să punem la cale un spectacol al Grupului VOUĂ la Iași, la Serbările Revistei „Convorbiri Literare”, al cărei director este. Am îndrăznit să-l sun. „Domnule Cassian, sunt pe cale să scriu romanul așteptat cu sufletul la gură de toată suflarea literară!”. Am râs amândoi, ca de o glumă reușită. Mai mult sau mai puțin. Redevenind serioși, l-am rugat să-și rupă din timpul prețios și să arunce un ochi asupra a ceea ce am scris. Iar la sfârșit, să-mi transmită dacă e cazul să continui sau, fără menajamente, să abandonez romanul pentru că eram într-o fundătură.

A acceptat, i-am transmis pe mail primul capitol și, la doar câteva zile, am avut surpriza să primesc următorul mesaj: „Felicitări! E alertă, atractivă. Aștept un fragment de 15 000 de semne pentru publicare.”

DOI ANI ȘI JUMATĂTE DE PAUZĂ

Impulsionat de reacția bossului „Convorbirilor Literare”, în următoarea perioadă în care m-am reîntors la „telemuncă” la țară, am mai scris încă trei capitole.

Mâna nevăzută a Muzei înlănțuia situațiile nebuniei frumoase trăite de cele două personaje. Eram, practic, uimit de dialogurile care, parcă, se scriau singure, eu fiind un simplu scrib.

Am început să-mi iubesc nespus de mult personajele, așteptând cu nerăbdare să le reîntâlnesc în ziua următoare. Nopțile mi-erau, și ele, de multe ori, întretăiate de imaginile de pe malul marii, acolo unde Mihai și Mihaela au ajuns după întâlnirea neașteptată de pe o șosea intens circulată.

Invariabil, pe la ora 5 dimineața, în fiecare zi din cele două săptămâni, m-am trezit cu frânturi de idei despre ceea ce va urma… Aprindeam veioza și repede, ca sa nu uit, notam cu un scris aproape indescifrabil acele „frânturi”, după care trăgeam de mine să adorm cât mai repede. Credeam că în acea primăvară voi pune punctul final romanului. N-a fost să fie așa. În aprilie, mama a murit și timp de doi ani și jumătate nu mi-a mai ars de scris. 

Ați fost, așadar, la un pas să vă abandonați personajele, atât de dragi…

Așa am crezut până în vara lui 2023, când, ajungând din nou la căsuța de la țară, poate, spiritul mamei atât de mult iubită mi-a șoptit că e păcat ca toată truda, atât de plăcută, să rămână nefinalizată. Mi-a trebuit aproape o lună să reintru în lumea personajelor.

Singurătatea mă omora…

Bine, îl am în curte pe Max, ciobănescul meu carpatin, paznic credincios, dar și el, cu privirea lui inteligentă, îmi transmitea că mă înțelege și simte că nu-mi găsesc starea necesară pentru a continua… Până la urmă, după ce am citit de mai multe ori capitolele scrise, am îndrăznit să mă așez în fața laptopului. Am mai scris în acea vară încă trei capitole. Soția mi-a spus că-s mai bune decât precedentele, așa că am început să mă gândesc cu încredere la partea finală a cărții. Eram, clar, „back in business”…

Și când ați terminat povestea?

Peste încă un an! Știam ce urma să se întâmple între dragile mele personaje, am știut, de fapt, de la început, dar nu aveam clar cum să ajung la acel final. Îmi trebuia o cale cât mai veridică.

În acel an, în anumite perioade de liniște, de exemplu la un drum lung cu mașina, am închipuit tot felul de situații. Era un puzzle în capul meu…

În iunie 2024 am ajuns iarăși în paradisul de la țară, am recitit tot ceea ce scrisesem și, dintr-o dată, ca prin minune, totul mi-a fost foarte clar. Am rezolvat acel „puzzle” din mintea mea și, la foc automat, am mai scris două capitole și epilogul. Știam că am găsit finalul dorit și atât de surprinzător pentru cititori.

„UN ROMAN CARE AR MERITA ECRANIZAT!”

Și, totuși, a mai trecut un an până la lansarea romanului…

Da, lansarea a avut loc sâmbătă, 21 iunie 2025, la Librăria Eminescu… Nu am vrut să mă grăbesc. Am rămas cu gura căscată când am citit o declarație a scriitorului momentului în România potrivit căreia nu revine niciodată asupra textelor scrise. Eu, până când cartea a plecat spre tipar, deși o știam aproape pe de rost, de la atâtea recitiri, am tot revenit asupra ei. Nu cu schimbări esențiale, dar am vrut să-i dau o formă cât mai clară. M-a ajutat mult soția, nu numai la diacritice, ci și la limpezirea unor exprimări mai întortocheate.

Cum ați ajuns la Editura Tritonic?

Datorită unei întâlniri întâmplătoare, spre iarnă, la o manifestare organizată la Universitatea București. Editorul Bogdan Hrib m-a abordat și i-am vorbit, printre altele, de roman. S-a arătat interesat și m-a rugat să-i trimit ceva… Era vineri. I-am trimis începutul cărții, apărut în „Convorbiri Literare”. Luni m-a sunat și mi-a spus că „e romanul pe care mi l-aș fi dorit să-l scriu eu”. Mi-a plăcut mult această exprimare și… am semnat contractul. Simplu, nu? Când cartea a plecat spre tipar, după exact patru ani, l-am sunat din nou pe domnul Cassian Maria Spiridon. I-am trimis finalul romanului.

După trei zile am primit pe e-mail un mesaj onorant: „Fragmentul propus va apărea într-un număr proxim. Dacă și în ansamblul său romanul este la același nivel narativ, e foarte bine. Te felicit!”.

De ce ar trebui citit „Mihai și Mihaela”?

Dacă nu am reușit până acum să-i incit pe cititorii acestui interviu să devină și… cititorii romanului meu, poate o face Horațiu Mălăele. 

Cu marele actor joc, din când în când, tenis. Este foarte exigent în tot ceea ce face. Joacă în fiecare zi câte două ore (!) și nu o face rău deloc… Eram acum vreo lună și jumătate la Arenele BNR… După meciul câștigat de Horațiu, știind că este și un scriitor foarte bun (vă recomand călduros romanul „Tehomir”), i-am dat cartea, rugându-l mult să o abandoneze după primele pagini dacă nu îl inspiră în vreun fel. Țin prea mult la relația noastră ca ea să fie umbrită de conveniențe… nefirești! Mesajul primit o săptămână mai târziu mi-a dovedit că maestrul, foarte zgârcit în aprecieri, nu a abandonat lectura romanului, subliniind că ar merita ecranizat! Acum v-am convins că, înainte să vedeți filmul „Mihai și Mihaela”, ar fi bine să citiți cartea? E foarte bună, vă asigur, filmul nu știu cum va ieși… Sper că ați sesizat că am încercat să încheiem interviul cu zâmbetul pe buze. Și noi, și cititorii Q Magazine.

EDITURA TRITONIC DESPRE ADRIAN FETECĂU

Dacă îl întrebi pe Adrian Fetecău, bine-cunoscut ca mentor al celebrului Grup umoristic VOUĂ și ca jurnalist sportiv la Radio România Actualități, care este cea mai mare pasiune a sa, îți va răspunde fără să se gândească prea mult. Ei bine, aceasta este… scrisul! Poate că, în ceea ce îl privește, este o latură mai puțin vizibilă a activității sale complexe, dar, sigur, cel puțin, la nivelul primelor două enunțate. Considerat unul dintre cei mai buni comentatori de box de după 1989, premiat de trei ori de Asociația Presei Sportive, Adrian Fetecău a scos la lumină poveștile de viață ale unor mari pugiliști, una dintre ele, absolut fabuloasă, vizându-l pe Valeri Trâmbițaș (Jimmy Bătăușul), un român care a scris istorie în boxul profesionist de peste ocean la începutul secolului trecut. Dar, până la această nouă surpriză, Adrian Fetecău a luat o… pauză între două „reprize pugilistice”, pentru a face loc, în lista de apariții editoriale, primei sale cărți de ficțiune pură, cea pe care o țineți în mână și si care, de fapt, reprezintă cel mai de efect „pumn” al său în „ringul” atât de aglomerat al romanelor postdecembriste.

DE ACELAŞI AUTOR:

Fenomenalul Vaştag – Editura Globus, 1994

Doroftei cel Mare – Editura Jurnalul, 2002 (împreună cu Viorel Sima)

Vouă, acum douăzeci de ani – Editura Nemira, 2002

75 de ani – istorie a boxului românesc – Editura Freedom Star, 2003

Jimmy Bătăușul – Editura Zip, 2012

RIO 2016, Gânduri răzleţe – Editura Corint, 2016 

Tenis. Sportul inventat de diavol – Editura Corint, 2017 și 2018, a doua ediție revăzută și adăugită

TOKYO 2020. Jurnalist în pandemie – Editura UZP, 2021

Naiv, nervos, năuc în izolare. Jurnalul primelor două săptămâni de lockdown – Editura UZP, 2022

Romanul „Mihai și Mihaela” poate fi achiziționat de la Librăria Mihai Eminescu (lângă Universitate) sau de pe site-ul „libris.ro”. Pentru cei care doresc autografe de la autor, Adrian Fetecău pregătește un eveniment „mai altfel” sâmbătă, 8 noiembrie 2025, în Clubul The Pub – Universitate, când scene din roman interpretate de actori profesioniști se vor „întrepătrunde” cu momente de umor și muzica „marca VOUĂ”. Sunt așteptați, de ziua lor, toți cei care poartă numele personajelor cărții.