Mircea Cărtărescu, despre prietenie în plină pandemie

Scriitorul Mircea Cărtărescu a publicat ultima sa carte, Creionul de tâmplărie. Paradoxal, chiar în vremurile în care oamenii sunt învățați să stea departe unii de alții, Cărtărescu dăruiește publicului portretele unor prietenii cu Nichita Stănescu, Gelu Naum, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și alții.

Prietenia și lama de ras pentru tăiatul venelor

„Am încercat să folosesc o voce foarte simplă, extraordinar de simplă, care să poată fi înțeleasă de absolut oricine. Nu am intrat în sofisticării culturale – lucruri extrem de rebarbative, într-un limbaj specializat pe care oamenii să nu-l înțeleagă. Eu am vrut să scriu pentru fiecare om. Sigur că nu vor cumpăra și n-au să citească cartea chiar toți oamenii. Câțiva oameni interesați care ar vrea să știe cum era Nichita Stănescu, cum era Marin Preda, cum era Gellu Naum, alți numeroși scriitori despre care am scris. Dar am vrut să spun lucrurile simplu, nesofisticat și lipsit de orice fel de snobism. Am vrut să vorbesc ca de la om la om. Eu așa vorbesc, așa sunt, așa predau studenților mei la facultate și așa scriu despre literatură, adică despre singurul lucru care mă interesează cu adevărat pe lume.”, a declarat scriitorul într-un interviu pentru Hotnews.ro

„Prieteniile literare sunt un anumit gen de prietenie. Ele nu seamănă cu prietenia din copilărie, sau cu prietenia din facultate, din studenție, rămânem prieteni așa, o vreme, e minunat. Sunt prietenii concurențiale. Sunt prietenii cu năbădăi aș spune eu.

Cel mai bun prieten al meu din totdeauna a fost Traian T. Coșovei, pe care l-am iubit la nesfârșit. Nu pot să vă spun cât l-am iubit pe acest tânăr care mi-a schimbat viața, care mi-a luminat viața câțiva ani în care am fost în fiecare zi împreună. Dar noi fiind cei mai apropiați prieteni, eram în același timp și adversari. Eram adversari literari. Nu în felul rău al cuvântului, ci în felul unui fel de emulație geloasă. Eram geloși unul pe poezia celuilalt. Țin minte că, odată, Traian, când i-a apărut una din primele cărți, mi-a dat-o cu o dedicație și legase un firișor de ață de copertă, de care era atârnată o lamă de ras. Și-n dedicație spunea: Pentru Mircea Cărtărescu, să-și taie venele de invidie. Prin asta vreau să spun că prietenia noastră era dinamică. Nu era ceva static și idilic. Ne certam, ne înjuram, ne iubeam, ne șutuiam, era ceea ce trebuie să trăiască doi oameni adevărați, nu două figuri de hârtie care sunt prietene între ele.

Cu Traian am dus o viață, într-un fel, de beatnici, eram tot timpul pe la petreceri, la discoteci, umblam pe străzi, în tot felul de locuri interesante pe care le descopeream în oraș – locomotive vechi, ne-am și făcut poze într-un cimitir de locomotive cu aburi – nunți de romi, tot felul de locuri și lucruri ciudate și neobișnuie și poetice, hălăduind împreună cu prietenii noștri de poezie, cu Florin Iaru, cu Ion Stratan, cu Mariana Marin.

A fost epoca cea mai strălucită a vieții mele, la care revin mereu și mereu. Și mi-am păstrat prietenii de atunci, în linii mari, cei care mai trăiesc, bineînțeles, fiindcă jumate din noi, din păcate, au sfârșit repede, mult prea repede, dar cu cei care mai trăiesc sunt în continuare în cele mai bune relații și de câte ori ne întâlnim evocăm acei ani ca niște camarazi de arme care-și amintesc de războiul în care au fost împreună. Este exact același sentiment, aceeași frăție de arme, aș spune eu.”, a povestit Mircea Cărtărescu.

Starea de urgență a contribuit la salvarea de vieți

Cărtărescu a declarat pandemia actuală drept o „anomalie” însă starea de izolare nu îi era străină.

„Este o anomalie… o anomalie din toate punctele de vedere, este o catastrofă asemenea tuturor celor care de-a lungul timpului s-au întâmplat: războaie, cataclisme naturale, dictaturi șamd, prin care trebuie să trecem și vom trece.

Nenumărați oameni au trecut prin astfel de întâmplări istorice tot timpul și nu au disperat, nu s-au sinucis, nu și-au pus problemele cele mai dure. Totuși nu ne place.

Trebuie să spunem că deși poate cei mai mulți înțeleg că e vorba despre măsuri necesare, totuși nu cred că este cineva care acceptă cu seninătate aceste lucruri. Pentru că starea de urgență, fără îndoială, este necesară în acest moment, după biata mea părere și ea contribuie la salvarea de vieți.

În același timp însă, ea înseamnă o reducere a drepturilor și libertăților cetățenești. Și nu numai atât, există probleme psihologice foarte serioase, ce pot afecta fiecare om, indiferent de situația sa. Acest lucru ne face să ne simțim oarecum încarcerați, mai mult decât suntem cu adevărat. Să ne simțim încarcerați și din punct de vedere psihologic. Să simțim că purtăm o povară, că ne sunt tăiate drepturile normale, și anume cel de a ne plimba, cel de a ieși, de a circula, de a ne întâlni cu oamenii, de a socializa. Lucruri care sunt absolut definitorii pentru om așa cum îl cunoaștem noi.

Omul nu poate trăi separat de alți oameni. El trebuie să aibă contact cu semenii. Când ne întâlnim unii cu alții, ne dăm mâna, ne îmbrățișăm, dacă suntem prieteni. Suntem frustrați de lipsa acestor lucruri. Suntem ca într-un penitenciar.

Eu nu sunt extraordinar de nefericit pentru că de fapt, eu sunt obișnuit cu felul ăsta de viață. Eu așa trăiesc. Este normal ca un autor, un scriitor să trăiască izolat. Pentru că nu scrii nici la cârciumă, nu scrii nici în public, trebuie să scrii în singurătate. Asta e esența scrisului, indiferent ce ai scrie. Eu am trăit cam întotdeauna în felul acesta. ”

„Să ne imaginăm lumea ca în John Lennon, ca în Imagine, nu mai există țări, nu mai există proprietate, nu mai există religie, nu mai există nimic, oamenii sunt o frăție generală, totul este minunat, totul este formidabil, ca într-un paradis. Vreau să vă spun că un om care ar trăi în asemena condiții ar înnebuni. Ar înnebuni pur și simplu, paradisul s-ar transforma într-un infern. Pentru că acea lume imaginară, ideală, minunată, este o lume care nu e făcută pentru om. Omul nu este așa. Omul nu trăiește așa.

Omul este o ființă concurențială, este o ființă ierarhică, omul oriunde apare creează ierarhii și produce, într-un fel, inegalități între oameni. Important este ca aceste inegalități să nu fie esențiale, să nu fie bazale.

Eu cred în egalitatea tuturor oamenilor, dar nu cred într-o nivelare totală și continuă a ființei omenești și nu cred în starea aceasta de beatitudine pe care mulți o confundă cu fericirea. Nu, fericirea nu constă în beatitudine. Nu constă în sentimentul că ești în paradis și totul este minunat. Fericirea constă în viața simplă, obișnuită pe care o duce fiecare om, în fiecare clipă, în fiecare moment în care omul a câștigat o victorie împotriva lui însuși, împotriva firii sale, împotriva habitudinilor sale. Eu cred că asta este viața împlinită, viața care se viețuiește, care se duce în pofida greutăților, în pofida resentimentelor altora, în pofida gândurilor negre.

Eu cred că un om care este sănătos și-și trăiește viața din plin preferă pământul, preferă pământul așa cum este.”, a spus scriitorul.