Nicolas Sarkozy, ţap ispăşitor?

Oficial, pentru explicaţii privind un posibil trafic de influenţă care ar fi avut loc în timpul mandatului său (2009-2012). Întâmplare sau provocare?

Să te trezești de dimineaţă cu această veste, a unei „garde à vue” a fostului președinte francez Sarkozy, poate părea o glumă bună, dacă nu ar fi adevărată. Însă era de așteptat, mai ales de când se aflase că avocaţii săi fuseseră reţinuţi şi ei în acelaşi dosar (ei vor rămâne în continuare la dispoziţia justiţiei, mai mult de 24 de ore). Rămâne totuşi, din punct de vedere jurnalistic, o veste destul de importantă pentru presa franceză.

Este vară, ne aflăm în plin campionat mondial de fotbal, Franţa a jucat aseară împotriva Nigeriei, şi pe bună dreptate, francezii au fost cu mult mai pasionaţi de meci şi de scor (2-0), de calificare în sferturi, decât de încă un scandal politic. Cu atât mai mult cu cât aceste scandaluri se ţin lanţ, apar ca din senin atunci când trebuie şi dispar atunci când ţinta a fost atinsă.

Departe de mine gândul de a pune sub semnul întrebării acuzaţiile aduse lui Nicolas Sarkozy. Marile incendii pornesc de la scântei mici, ca să existe acuzaţii trebuie să fi existat pe undeva un dram de… responsabilitate, în accepțiunea lui Levinas. Nu este vorba despre vină, pentru că aceasta presupune măcar existenţa unei conştiinţe a culpei, a faptei săvârșite cu bună-ştiinţă, ci responsabilitate pentru actele sale: morala relaţională a lui Emmanuel Levinas invită la responsabilitatea faţă de celălalt. O capacitate umană străină, strict juridic, politic, etic vorbind, tuturor politicienilor francezi. Politicienilor în general, în lume. Din acest punct de vedere, ar fi greşit să credem, de exemplu, că un Traian Băsescu ar fi superior unui Sarkozy. Și pentru că se spune că justiţia este oarbă, nimeni nu ar trebui să fie mai presus de lege, nici măcar un preşedinte. Totodată nimeni nu ar trebui să fie supus unui şantaj temporal, gen „nici tu nu o să fii mai presus de lege, dar te aştept la colţ, o să-ţi amintesc acest lucru când vreau eu, nu când vrea justiţia”. Greu de spus cine este acest EU în cazul lui Sarkozy. Poate fi oricine sau orice.

Dar este surprinzător faptul că afacerea, care nu datează de ieri, nici de anul acesta, apare exact acum: în momentul în care Nicolas Sarkozy are o cotă mai bună în sondajele şi inimile francezilor decât actualul preşedinte François Hollande, când are mai multe şanse să unească o dreaptă în dezintegrare decât Jean-François Copé, fostul şef al UMP (dreapta franceză) implicat într-un scandal, François Fillon, fostul prim-ministru certăreţ şi răzbunător, sau alţi locotenenţi care-l considerau pe Sarkozy mort şi îngropat.

Cazul seamănă teribil cu păţania lui Dominique Strauss-Kahn, mai puţin tenta sexuală: în plină ascensiune şi creditat cu poll-position (ca în Formula 1) pentru postul de preşedinte al Franţei, este scos de la rufe murdare (cunoscute de ani de zile) şi distrus. Odată anihilat politic, viaţa a mers înainte. Până şi francezii, iertaţi-mă, realizează cât de ridicole sunt aceste scandaluri care ies la iveală atunci când trebuie. Scandalurile plac tuturor, dar de la o anumită limită în sus nu mai interesează. Ele ocupă prima pagină a ziarelor din Anglia, din Germania, din România chiar (ţări care scrutează avid ce se întâmplă în Hexagon), dar nu a celor din Franţa.

Cât despre Nicolas Sarkozy însuşi, ei bine, este un avocat care ştie clar cu ce are de-a face: o „garde à vue” ţine doar 24 de ore şi nu se poate prelungi decât în cazuri excepționale. La fel cum ştie, ca animal politic sui generis, că ceea ce i se întâmplă nu este accidental. Este pe post de ţap ispăşitor, trebuie să simtă în acest moment cam ce simt romii expulzaţi din Franţa, şi se întreabă „de ce tocmai mie”! Ei bine, pentru că în filosofia lui Levinas morala este în permanenţă un orizont, ceva spre care tindem şi pe care vrem să-l cucerim, şi de a cărui cucerire depinde umanitatea (sau imunitatea) noastră.