Nu știi tu să fii ministru și nu te învață nimeni!

Ziua Brâncuși: domnul sculptor, la 144 de ani

În urmă cu trei luni scriam despre domnul Bogdan Gheorghiu, care proaspăt desemnat pentru fotoliul de la Ministerul Culturii – devenind, la scară trans-istorică, omologul lui Malraux – declara: „Oamenii de cultură sunt mai uşor să îi citeşti că nu sunt de cultură”. I-am spus că „Și inculții sunt mai ușor să îi citești, că n-au cultură”. Îmi displace că am avut dreptate.

Drept dovadă, domnul Ministru Bogdan Gheorghiu o alege pe Irina Rimes pentru rolul de ambasador al Zilei Brâncuși, arătându-ne cu consecvență că îi place să rămână în zona celor care sunt ușor de citit.. pentru că n-au cultură. Tragi-comedia Zilelor Brâncuși – căci nu e loc de atmosferă festivă după ping-pongul de declarații halucinante de ieri – conține câteva episoade halucinante.

De la „Brâncuși e al meu!” la „Brâncuși, în gang”

1. Plasarea narațiunii fantastice în timp și spațiu. Mai întâi, domnul Ministru Gheorghiu o alege pe Irina Rimes ca apostol al artei lui Brâncuși, convins că în felul acesta tinerii vor fi „aduși” mai aproape de cultură. Pentru domnul Ministru Gheorghiu, actul de cultură e topologic: ține de o inserție spațială a consumatorilor de frumos într-un mood, probabil, dacă e să folosim un termen care rămâne în zona mainstream-ului în voga căruia, târâș-grăpiș, trebuie să intre și maestrul care în urmă cu ceva timp semna Muza adormită. E un semn că lucrurile de odinioară se vor face ca acum: ce n-a înțeles nimeni de la Masa Tăcerii politice e că operele de artă își poartă adevărul și istoria lor, iar a-l duce pe Brâncuși mainstream-ului nu e un act de o inteligență similară cu transgresiva executare a Mona Lisei cu mustăți, de către Duchamp.

2. Hipster-izarea lui Brâncuși. Mai apoi, ambasadorul domnului sculptor propune „planul de promovare” al Zilei Brâncuși. Ceremoniile de altă dată se duc în hub-uri 5gang și bang! Problema se rezolvă. Tinerii îl vor descoperi pe Brâncuși, altfel decât metafizic. O fi o chestiune de Orgoliu, vorba maestrului la Paris, în 1905, să arăți că poți să fii Ministru Cool.

3. Brâncuși, în bula lui de Facebook. Ca mai toate lucrurile în țara asta, marile acte de curaj și de cultură, dar și de management și de PR, și de dragoste și de război, se duc pe Facebook. Ambasadorul onorific, dra Rimes, ne anunță: „Probabil o să postez despre asta. O să vorbesc cu oamenii mei printr-o postare.” Bine că nu avem mania Twitterului, să fi văzut Brâncuși în 140 de caractere. Probabil prin „#”.  

4. Hermeneutica operei de artă. Ce a vrut autorul să ne spună? Irina Rimes ne explică: „N-am avut mereu tangență foarte foarte mare cu cultura, cu cultura ne-contemporană pentru că am fost și eu copil, am crescut la țară. În momentul când am început să-l descopăr pe Brâncuși, m-au fascinat lucrările lui că nu reprezentau neapărat cum se numesc. Se numește Poarta Sărutului, dar parcă nu înțelegeam de ce se numește așa”.

5. De la Domnișoara Pogany la Domnișoara Rimes. Brâncuși se gândea să o ia de la capăt, să refacă lucrarea, sub forma unei noi interpretări, cu un iz avangardist mai puternic. Privindu-și opera, maestrul se întreba: „Cine poate spune că o operă de artă e terminată?” Și eu m-am întrebat la fel, însă cu privire la nebunia conferinței de presă, care a culminat cu manierele de protocol invaziv ale directorului interimar al MNAR, Liviu Constantinescu, vădit interesat să puncteze un criteriu de diferență și delicatețe: „Domnișoara Rimes, bănuiesc că sunteți domnișoară, mulțumesc pentru prezență pentru că Muzeul Național de Artă al României, iată, este gazda unui eveniment pe care îl dorim important pentru memoria lui Brâncuși.”

Cum am ajuns de la Brâncuși e al meu! la Brâncuși în gang?

Povestea e, de fapt, mai simplă.

La umbra marilor copaci nu crește nimic

Domnul sculptor, al cărui drum spre Paris a început la Hobița, a refuzat să rămână în atelierul lui Auguste Rodin, convins că „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres”.

Nu-i nimic, dacă prindea ziua de azi, putea să își țină tâmplele între palme și să rostească, cu glas tare, încă o dată: „La umbra marilor copaci nu crește nimic.”

Dar aici e țara în care nu mai sunt copaci. În care nu mai crește decât spectacol Dada, și acela pervertit, ridicol, lipsit de critică, de miză, de fond. Brâncuși, care odinioară îi lua partea lui Tristan Tzara și îl ataca Breton,  are acum parte de amândoi, în formule Dada și suprarealiste, într-o lume în care apostolatul sculptorilor e sacrificat.

Mă întreb de ce nu s-a gândit Ministrul Gheorghiu să aleagă un sculptor pentru acest rol onorific, până unde merge apetitul interdisciplinar al domniei sale de a pune, în curând, pictori să promoveze artă numismatică, muzicieni care să promoveze arta culinară, actori care să promoveze dansuri. Cum a ajuns să fie Brâncuși, al lui Duchamp, Brâncuși, al lui Gheorghiu, nimeni nu știe. Unii insistă că e ceva dadaist la mijloc. Alții zic că e ca pe Facebook, o măsură luată printr-o postare. Nimeni nu contestă abilitățile drei Rimes în aria dumneaei de expertiză.

E de apreciat pentru eforturile pe care le face pentru tinerii care doresc să performeze în zona stilului muzical pe care îl promovează, și asta nu e puțin lucru, într-o țară în care colegii domnului Ministru Gheorghiu taie bugetul de la Educație, pe motiv că n-au ce să facă cu 6% din PIB. Dar de aici și până la Ziua Brâncuși, e o cale foarte lungă. Domnul sculptor nu e ca Monsieur Ministru. Și dacă tot suntem aici, ar putea produce un remix, pe care domnul Ministru Gheorghiu să îl asculte pe frecvențe înalte acolo, la gang: NU ȘTII TU SĂ FII MINISTRU, ȘI NU TE-NVAȚĂ NIMENI!

PS. Era o vreme în care circulau tot felul de fotografii grotești cu politicieni care fie stăteau pe un scaun imaginar adăugat în jurul Mesei Tăcerii, fie încălecau opera de-a binelea, ultimul care a probat asemenea ghidușii transgresive fiind Președintele Iohannis. Nu-i bai, într-o vreme, Victor Ponta a dus și niște salam la opera lui Brâncuși, dar nu asta e problema, nu-i așa? Cumva, nu mai reușesc să fac diferența între toți aceștia și cei care, cu mai puțin acces la mase dar cu tot atâta uz de naivitatea rațiunii lor, își scriu numele în istorie așa cum pot mai bine, scrijelind vandal „Maria+Ion=Love” pe marile capodopere.