Nu trebuie să dormi sub un pod în Paris ca să fii artist

Q Magazine  a descoperit o tânără artistă – ALEXANDRA SAND – care încearcă în felul ei să reziste în fața tăvălugului global.

NU NE MAI REGĂSIM

A fost o surpriză să constat cât de matur priveşte lumea o artistă de numai 28 de ani, cunoscută și apreciată în plan internațional. Alexandra Sand consideră că o lume fără elite adevărate ne afectează pe toți.

În arta ei explorează și pune sub semnul întrebării rolul corpului feminin în contextul societății de astăzi, concentrându-se pe sexting, erotism și feminitate. Unealta principală a artei sale este propriul corp și ego, ființa sa.

În prezent locuiește și lucrează în Europa și SUA.

„În practica personală, ideile și viziunile mele sunt transferate în performance, înscenate în fotografie, artă video și arte vizuale. O parte este explorată în diverse forme care includ desene, pictură și o serie de suporturi inspirate sculptural. Eu percep, înțeleg și traduc simplitatea vieții de zi cu zi ca într-un documentar. Percep arta ca pe o expresie a ideilor, ca o modalitate mai bună de a înțelege efectul imaginilor și experiențelor specifice caracterului antropologic al societăților din regiunea în care lucrez”, mărturiseşte Alexandra.

NU S-A MAI CREAT UN MANIFEST ÎN ARTĂ DE ATÂŢIA AMAR DE ANI

Îi place să pună totul în context, să dezbată, să dialogheze, pentru că astfel își păstrează echilibrul. Are însă o imensă dezamăgire: oamenii „aleargă după nimic”, din cauza unei confuzii instalate la nivel planetar. În opinia ei, asta obstrucționează cunoașterea de sine, definirea unui ideal.

„Tot timpul alergăm după nimic. Nu se mai face legătura între făcătură și adevăr. Este greu să definești un ideal. E atât de mare confuzia încât totul devine o nebuloasă. Toți suntem pierduți când vine vorba de devenirea sinelui, de definirea unei idei, de exprimarea unei opinii, indiferent despre ce este vorba. Este o uniformizare forțată globalizată, ceea ce creează, din punctul de vedere al sinelui, foarte multe ambiguități. Nu ne mai regăsim. Și, din nefericire, nu i se întâmplă doar copilului sau tânărului. Ambiguitățile apar, indiferent de vârstă. Chiar dacă ai știut cum să gravitezi în jurul tău, la un moment dat, ajungi să te pierzi. Toată lumea vorbește despre schimbarea paradigmei. Dar cu ce? Noi nu mai suntem capabili să creăm un manifest. Nu s-a mai creat un manifest în artă de atâția amar de ani. Se creează în lume tot felul de noi religii, tot dintr-o dorință bizară de a releva diferențierea. De fapt, toate sunt la fel”, mai spune Alexandra.

S-a ajuns în situația de a fi validat pe Facebook sau Instagram. Se spune că acolo e o extraordinară galerie de artă, că ești propriul tău curator. Dacă ai 300 milioane de like-uri, ești artist?! Nu cred în acest tip de validare!

Întrebată dacă toată această confuzie globală o întristează sau îi afectează arta, a răspuns afirmativ, fără să stea prea mult pe gânduri.

„Îmi dau seama că publicul se restrânge. Îmi este din ce în ce mai greu să găsesc oameni pentru a avea un dialog, sub orice formă ar decurge el. Există o agresivitate care se manifestă imediat ce vii în contradicție cu ei. Nu mai există deschiderea pentru dezbatere sau argumentare. Artistul, din punctul meu de vedere, nu și-a impus niciodată opinia. Nu a prezentat o lucrare zicând că așa e și nu altfel. Este vorba de frumusețea gestului.

Artistul care face performance, spre exemplu, devine vulnerabil în momentul în care apare în public. Și nu doar din punct de vedere energetic, ci și fizic. Se poate întâmpla orice. Limitele nu mai sunt clar trasate. Arta pe care o fac este mai deschisă. Nu doresc să demonstrez ceva, nu vreau să distrug nimic. Este pur și simplu ceea ce simt eu. Nu sunt un artist care se limitează doar la sculptură sau pictură. Sunt o căutătoare. Încerc să descopăr noi sensuri.

Acum realizez aceasta prin Trilogia despre pâine. M-am născut în Bărăgan, știu cum crește pâinea. Am observat că ideea de pâine se schimbă, în funcție de cultură, de religie. Îmi exprim părerea despre asta. Nu vreau să schimb nimic și vreau să se înțeleagă asta. Este un mod de a porni un dialog”, explică Alexandra.

Sentimentul pe care îl are este că societatea te reeducă, prin a te face să fugi de propria-ți persoană. Atitudinea ei, rebelă s-a manifestat încă din școală. Norocul ei a fost propriul talent.

„Antidotul împotriva acestei uniformizări ține de fiecare persoană în parte. Îmi place să cred că societatea nu a reușit să mă modeleze după chipul și asemănarea ei. Și, dacă totuși a făcut-o, am încercat să mă «demodelez». Am fost o răzvrătită, încă din școală, iar premiile și succesele mele în artă îi făceau pe profesori să închidă ochii la obrăzniciile mele. Am avut noroc și cu părinții mei, care mi-au acceptat personalitatea. Sunt foarte selectivă: nu privesc şi nu agreez orice. Nu am răbdare să-mi pierd timpul și să spun că totul e minunat”, povesteşte tânăra artistă.

Pe Alexandra o amuză întrucâtva ideea că mai persistă imaginea artistului sărac și suferind.

„Pare cel puțin bizar, dar să știți că mai persistă ideea că artistul trebuie să fie sărac și să sufere. Nu trebuie să dorm sub un pod în Paris ca să îmi încerc norocul sau să-mi validez talentul. Când trec în viața reală, nu știu, nu vor, nu cred (în) nimic. Toată lumea spune că Picasso este cel mai mare pictor. Spun asta, pentru că au auzit la altcineva care, chipurile, are validare în artă. Dacă nu-l înțelegi, dacă nu ajungi să-l cunoști pe Picasso, este inutil. Nu cred că există cel mai mare artist. Nu am artiști preferați, am lucrări preferate”, declară Alexandra.

O deranjează foarte mult melanjul așa-zis artistic.

„Toţi sunt artişti azi. Dacă mergi la Berlin, tot orașul e artist. Sunt designeri care sunt și DJ în timpul liber, deci sunt și muzicieni. Am fost întrebată de ce nu mă duc la Berlin. Nu suport melanjul de acolo, unde nu știi ce e, cum e fiecare, pentru că toată lumea este artist. Dacă aș trimite-o pe mama la Berlin, cu siguranță, ar fi şi ea artist. Ea chiar e artistă, din punct de vedere emoțional. Nu știe germana însă. S-a ajuns în situația de a fi validat pe Facebook sau Instagram. Se și spune că acolo e o extraordinară galerie de artă, că ești propriul tău curator. Dacă ai 300 milioane de like-uri, ești artist?! Nu cred în acest tip de validare!”.

Alexandra consideră că vinovați pentru calitatea publicului de astăzi sunt tot artiștii: „Mulți și-au subestimat publicul o perioadă mare de timp. Așa am ajuns în acest impas. De aceea publicul ia ce i se dă. Faptul că s-a investit atât de mult în tehnologie, faptul că omului i s-a dat acces liber la toate acestea trebuie citit ca o investiție în superficialitate”.

Timp de două luni, Alexandra Sand a avut prima sa expoziție în Franța la Galerie Hervé Bize din Nancy. Intitulată „Another Self”, aceasta a fost construită în mai multe etape.

Notă: Fotografiile au fost puse la dispoziția Q Magazine de către artistul vizual Alexandra Sand