O aniversare uitată

Documentul a fost semnat de România, Serbia, Muntenegru și Grecia, ca state învingătoare, și Bulgaria, ca stat învins. El a fost negociat de specialiștii celor cinci țări implicate, fără participarea marilor puteri. De altfel, este singura pace negociată în Europa modernă fără marile puteri (Franța, Anglia, Rusia, Germania, Italia).

Desigur, nu aniversăm războiul – căci nici măcar războaiele drepte nu sunt pe placul lui Dumnezeu –, ci pacea. Căci Pacea de la București, poate tocmai pentru că a fost negociată și semnată exclusiv de către țările implicate (fără ingerințele marilor puteri și ale intereselor acestora), a fost cea mai longevivă pace din istoria modernă a Europei. Izbucnit la un an după ea, Primul Război Mondial a plasat statele semnatare în situație de beligeranță, dar Tratatul de pace de la București – mai exact, concluziile și frontierele stabilite prin prevederile lui – a fost respectat întocmai de către Tratatul de pace de la Versailles, de după încheierea marii conflagrații. Statele semnatare nu au mai intrat în război unul împotriva altuia până azi, nici măcar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în ciuda faptului că Grecia și Iugoslavia (succesoarea Serbiei) s-au aflat de partea Aliaților, în timp ce România și Bulgaria s-a alăturat Axei. De-abia proclamarea unilaterală a independenței Kosovo, în 2009, a reprezentat primul atentat la adresa Păcii de la București și nu e întâmplător că trei dintre cele cinci state semnatare, Serbia, România și Grecia, nu au recunoscut această independență. Au motive întemeiate.

Dar să revenim la aniversarea uitată de anul trecut. Cum spuneam, datorită geniului diplomatic și strategic al lui Titu Maiorescu, primul ministru de atunci al Regatului României, Tratatul de pace de la București a fost negociat – pentru prima dată în istoria Balcanilor – fără participarea marilor puteri. Astfel încât frontierele stabilite atunci au fost trasate pe hartă în funcție de un principiu: cel al dreptului istoric al națiunilor. Cum harta Balcanilor era multietnică, iar regiunea Macedoniei era simultan revendicată de patru state, dreptului istoric i s-a adăugat principiul protecției drepturilor minorităților naționale, România fiind direct interesată de situația importantei minorități aromâne, prezentă în toate cele patru state care și-au împărțit Macedonia istorică (Grecia, Serbia, nou-născuta Albanie și Bulgaria). Corectitudinea gândirii lui Maiorescu, care – prin forța militară și diplomatică a României, conducătoarea coaliției anti-bulgare învingătoare – și-a impus perspectiva asupra negocierilor, s-a demonstrat prin longevitatea păcii.

Tot clarviziunii lui Titu Maiorescu, țara noastră îi datorează Dobrogea de azi. Primul ministru a văzut exact natura pretențiilor bulgare și, mai ales, pericolul pe care îl reprezenta pentru România și pentru Europa satisfacerea acestor pretenții. Bulgaria de atunci a acționat ca un adevărat agent al Rusiei și al idealurilor panslaviste ale acesteia, încercând să prindă în chingi teritoriul românesc și să creeze o continuitate slavă între Imperiul Țarist și Peninsula Balcanică. Întrucât Bulgaria – învingătoare în primul război balcanic – obținuse deja acces la Marea Egee, realizarea joncțiunii cu Imperiul Rus ar fi însemnat împlinirea miticului testament al lui Petru cel Mare.

Motiv pentru care Maiorescu a acceptat să intre într-un nou război balcanic. Cucerirea Cadrilaterului a însemnat nu numai asigurarea flancului sud-estic al României. Ci și un exemplu de viziune politică formidabilă a marelui om de cultură: dacă nu am fi cucerit Cadrilaterul în 1913, în 1940, sub dubla presiune ruso-germană a Pactului Molotov-Ribbentropp, am fi cedat nu Cadrilaterul (în care majoritatea populației o constituiau turco-tătarii), ci Dobrogea noastră, în care eram net majoritari. Astfel, prin retrocedarea Cadrilaterului – condiționată de  schimbul de populație – pretențiile Bulgariei au rămas pe veci fără suport, întrucât în Dobrogea nu mai există bulgari.

Cred că merită să ne amintim de faptele excepționale ale înaintașilor noștri. În penuria de modele din lumea de azi, apelul la istorie nu strică. Exemplul lui Titu Maiorescu ne avertizează că omul politic trebuie să aibă clarviziune și să lucreze conform unor strategii temeinice, fundamentate pe interesul național și pe buna cunoaștere a istoriei României și a lumii.