O viață cât o sută

Cartea istoricului Stejărel Olaru „Maria Tănase. Artista, omul, legenda” (București: Editura Corint, 2019) nu este doar o carte despre celebra cântăreață bucureșteană.

O CUCERITOARE INVINCIBILĂ

Fascinanta biografie a Mariei Tănase e și un pretext de a vedea o Românie pe cât de recentă (nu au trecut 60 de ani de la moartea celebrei cântărețe), pe atât de îndepărtată și pierdută.

Trebuie spus de la început că Stejărel Olaru nu are milă cu Maria Tănase. Este istoric și nu manifestă nicio delicatețe în selectarea și folosirea surselor cu privire la frumoasa și faimoasa cântăreață. 

Sursele sale sunt printre cele mai dure, prin brutalitatea și răceala lor: arhivele serviciilor secrete. Urmărită și colaboratoare (directă sau indirectă) a tuturor serviciilor secrete românești din perioada interbelică până în anii ʼ60, angajată mai mult sau mai puțin tangențial în povești de spionaj din cel de-al doilea război mondial și nu numai, Maria Tănase a fost atent supravegheată, iar memoria personalității sale a rămas consemnată cu acrivie în diverse dosare.

Cu toate acestea, cea mai mare greșeală pe care o poți face citind cartea despre Maria Tănase este să crezi că aceasta a fost un fel de Mata Hari. Nu a fost un spion, în sensul clasic al cuvântului și sigur nu poate fi suspectată că ar fi făcut vreun rău intereselor țării sale.

Maria Tănase a fost prea îndrăgostită, de diverși bărbați din viața ei, dar mai ales teribil de îndrăgostită de România, pentru a putea să își trădeze țara.

IUBIRI CONTRA CURENTULUI POLITIC

Maria Tănase, reiese din cartea lui Stejărel Olaru, era de o naturalețe ce ușor putea fi confundată cu frivolitatea. Orice etichetă riscă să fie superficială, ne atrage atenția autorul. Celebra cântăreață era pur și simplu firească. O tânără de oraș, dintr-o mahala a Bucureștiului, mai puțin interesată de școală, prinsă în povești pasionale și dramatice de dragoste încă din anii adolescenței.

Simplitatea ei era una înșelătoare, ascunzând o naturalețe a relațiilor, a reacțiilor, a bucuriilor și sentimentelor ce, spun aproape toți martorii (atât cei publici, cât și cei „acoperiți” de diverse servicii secrete), o făcea o cuceritoare invincibilă.

Siguranța statului din timpul domniei lui Carol al II-lea a vizat-o pe Maria Tănase, datorită legăturilor sale cu cercuri de stânga, chiar comuniste. Legionarii au persecutat-o și a trebuit să fugă din București, în timpul statului legionar, pentru a evita chiar asasinarea ei. Discurile cu muzica ei au fost distruse, s-a interzis difuzarea ei pe postul de radio, a fost atacată în presa naționalistă și antisemită.

Regimul antonescian și serviciile secrete germane au suspectat-o, nu fără acoperire, de relațiile sale de simpatii față de anglo-americani. A fost reținută, a fost anchetată, a fost urmărită în regimul antonescian. Naziștii au încercat recrutarea și intimidarea ei.

Comuniștii au bănuit-o, nu fără argumente, că antipatizează regimul comunist. Nu au avut încredere în ea și au încercat chiar să construiască un caz care să ducă la arestarea Mariei Tănase. E drept, așa cum se lăuda și ea, amuzată, unei prietene, spre sfârșitul vieții, sufletul ei a fost tot timpul în contra curentului politic.

În timpul „regimului burghezo-moșieresc”, marea ei iubire a fost un tânăr de stânga cu simpatii comuniste. În timpul regimului legionar și antonescian, marea ei iubire a fost un evreu. În timpul regimului comunist, marea ei pasiune a fost un fost moșier.

„Dacă într-adevăr mă iubești, lasă mai bine să deschizi dumneata Radio București, ca să mă asculți” – astfel răspundea Maria Tănase unui admirator (și spion) britanic ce încerca să o convingă să își părăsească țara pentru o carieră la Londra. 

În altă ocazie, ofertată de un miliardar american să părăsească țara, Maria Tănase a părut că cedează. A lichidat afacerile din țară, a luat drumul Italiei, dar, înainte să se urce în pachebotul ce ar fi dus-o definitiv în America, s-a răzgândit. Motivul? Dorul de țară, dorul de București, dorul de casă.

Această imagine a Mariei Tănase, bine surprinsă în carte, este, poate, printre cele mai zguduitoare atunci când privim din perspectiva României noastre: o țară care nu mai este iubită și din care se pleacă.

Cartea lui Stejărel Olaru poate fi citită și ca o carte despre România. O Românie care nu e ideală, nu e perfectă, dar o Românie care poate (și poate că și trebuie) să nască pasiune.

STEJĂREL OLARU este publicist, istoric, autorul cărţii „Cei cinci care au speriat Estul. Atacul asupra legației RPR de la Berna”. Împreună cu Marius Oprea a publicat  „Securiștii partidului” şi „Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Brașov”.