Olanda refuză România

E.: spune cu voce tare ceea ce restul statelor gândesc: România nu va face parte din Schengen pentru o perioadă destul de lungă de-acum încolo. Probelemele infracţionalităţii transfrontaliere sunt prea profunde, au devenit deja endemice, iar România nu poate oferi nici garanţii şi nici măcar soluţii pentru atenuarea efectelor acesteia.

Dacă în politică s-ar putea aplica exemplul „buturuga mică răstoarnă carul mare” atunci Olanda ar fi exemplul perfect. Şi totuşi impresia de prim moment că Olanda îi refuză României intrarea în spaţiul Schengen este falsă. În politica internaţională se utilizează de către „cei mari”, destul de des, de metoda apelării la terţe părţi pentru blocarea unor proiecte sau negocieri. Astfel ei nu-şi vor „păta” onoarea şi vor avea un pretext de a arunca responsabilitatea pe altcineva, iar „terţa parte” va fi bucuroasă că, pe de o parte a făcut un serviciu „celui mare”, dar îşi va revigora,  dintr-odată şi poziţia internaţională: vehemenţa ei (în cazul nostru Olanda) o va face mai respectată în politica europeană.

Despre ce reguli vorbesc România şi Bulgaria ?

Aflate amândouă în aceeaşi poziţie penibilă a „refuzatelor” (ambele tind să facă mereu parte din această categorie a „amânatelor”) şi Bulgaria şiu România încep să-şi exprime vocal nemulţumirea faţă de decizia Olandei de a spune stop oricărei forme de integrare a acestora în spaţiul comun.  Ministrul de externe bulgar critica „opoziţia unora dintre ţările vest-europene, cum sunt Olanda, Germania, Danemarca, Suedia sau Finlanda, faţă de aderarea Bulgariei la spaţiul Schengen, afirmând că “regulile sunt scrise pentru a fi respectate” şi sugerând că problemele cele mai grave cu care se confruntă Europa în prezent sunt provocate de nerespectarea regulilor” (Mediafax).

Cam în aceeaşi tonalitate se exprima şi ministrul Baconschi atunci când  dădea vina pe partidului populist şi antiimigraţionist (PVV) care ar şantaja fragila coaliţie aflată la guvernare în Olanda. „Acest partid este cel care a forţat Guvernul de la Haga să introducă condiţionalităţi – aş zice mai degrabă pretexte – care nu au legătură cu procesul efectiv de aderare la Schengen, ci cu temerile interne, nejustificate şi alimentate artificial, legate de aşa-zisele fluxuri imigraţioniste” (www.dcnews.ro)

Aparent cei doi miniştri de externe au dreptate când vorbesc despre încălcarea literei legilor aplicabile în Uniunea Europeană. Şi totuşi, la o privire mai atentă dreptatea lor se opreşte undeva la jumătatea drumului spre Bruxelles. Căci, principala problemă este că aceste reguli tehnice fuseseră scrise pentru statele din  Vest, care aveau o anumită cantitate de bunăstare deja garantat şi care nu erau generatoare de fluxuri imigraţioniste sau de infracţionalitate transfrontalieră aşa cum există percepţia despre  România sau Bulgaria.  Spre a  exemplifica, atunci când s-a semnat Tratatul de la Masticht, nu cred că cineva îşi închipuia că cerşetori francezi vor inunda capitala  Olandei sau infractori olandezi vor ocupa abuziv casele britanicilor plecaţi în vacanţă. Regulile la care fac referire cu obstinaţie cele două ministere de externe fuseseră adoptate în ideea unor  societăţi cu o funcţionare normală a acestor fluxuri.

Mai mult  decât atât, la momentul adoptării acestor reguli sau „condiţionalităţi” nu se punea problema vreunul flux contrabandist transfrontalier sau de permisivitatea graniţelor în faţa fenomenului imigraţionist  între Franţa  şi Germania sau între Olanda şi Marea Britanie. Aceste fenomene dispăruseră sau cel puţin se atrofiaseră în cele câteva decenii de stabilitate economică pe care statele respective le avuseseră. România şi Bulgaria, în schimb au venit la întâlnirea cu spaţiul Schengen cu aceste imense probleme încă nerezolvate, clamând dreptul lor la Schengen în virtutea unor criterii pur tehnice. Dar, după cum spunea un înalt oficial german: „la ce ne foloseşte că în spatele celui mai performant computer stă un poliţist corupt”?

Temerile Occidentului

Refuzul Uniunii Europene de a mai da o şansă Bulgariei şi României provine din cel puţin două temeri pe care aceştia le au.

Există o percepţie reală în Vest că România şi Bulgaria au „ars etapele” că au fost acceptate mai devreme decât trebuia în diverse organisme europene, din considerente pur politice, fără ca ele să „merite” cu adevărat acest lucru. Începând cu admiterea în Consiliul Europei, Uniunea Europană şi acum spaţiul unic, această angoasă a occidentalilor există şi ea trebuie luată în calcul la orice declaraţie publică a oficialilor români. Chiar şi admiterea noastră în NATO a fost cumva criticată, dar critica nu a trecut de nivelul ironiilor, atâta timp căt Vestul pare din ce în ce mai puţin interesat de Alianţa Nord-Atlantică. De aceea ţările din Vest şi-ar dori o amânare cât mai solidă a acestui val de admitere, până când se vor rezolva probelemele care creează atâtea dezbateri. Şi probabil că aşa se va şi întâmpla, atâta timp cât ministrul de externe Teodor Baconschi deja motivează acest lucru, făcând o paralelă cu situaţia Italiei, Greciei şi Austriei de la începutul anilor ’90: „Argumentele întârzierii (admiterii celor 3 ţări, n.r.) au fost tot de natură preponderent politică şi au mizat tot pe îngrijorări care ţin de impactul menţionatelor trei ţări la Schengen din perspectiva efectului potenţial asupra securităţii interne în spaţiu”. (www.dcnews.ro)

Încrâncenarea Uniunii Europene pe această idee n-ar fi fost atât de mare totuşi dacă nu s-ar apropia şi termenul propus al  aderării Bulgariei şi României  la moneda unică europeană. Alt fenomen pe  care occidentalii îl consideră prea grăbit, prea asociat cu aceeaşi ardere a etapelor. Căci, se pune întrebarea firească:  dacă România nu a reuşit să gestioneze o problemă  relativ minoră cum ar fi transferul de infracţionalitate către Vest,  cum ar putea gestiona problema  monedei unice, care afectează în mod direct economiile din Vest (vezi şi reproşurile adresate Greciei pe această temă).

Jucând rolul de purtător de cuvânt neoficial al U.E., Olanda motivează foarte simplu reticenţa Uniunii Europene: ei îşi doresc ca fenomenul infracţionalităţii din ţările lor să dispară sau să fie drastic credus, iar pe viitor atât România şi Bulgaria să ofere anumite garanţii că lucrurile nu se vor repeta. Un lucru practic imposibil căci avem de-a face cu un paradox: lipsa graniţelor înseamnă libera circulaţie,  inclusiv a infracţionalităţii; îngrădirea infracţionalităţii  înseamnă re-introducerea graniţelor.  O situaţie imposibilă la  care nici Vestul şi nici Estul nu au soluţii viabile.