Părintele Necula: O carte strigăt

Acum o lună m-am hotărât. Vreau să vă scriu câteva rânduri despre romanul lui Cristian Fulaș, „Fâșii de rușine” (Vinea-Gestalt Books, București, 2015, 272 pg.).

Apoi am recitit romanul, l-am reașezat pe noptieră ca să mă certe dacă nu scriu. Iar l-am citit acolo unde doare mai tare. Pentru că în mână ținând cartea aceasta ții o inimă muribundă, dintâi, apoi restaurată întru o viață care încă bâjbâie după lumină. Povestea unui alcoolic, cu toată șleahta de dependenți după el, poate să șadă pe Raftul Duhovnicului? Asemeni unor imnuri de agonie continuă, da. Ca o formă de respunere lumii a dramei omului desprins de viață. Cristian Fulaș refuză să facă vreo carte din cărți, rupe în fâșii masca de complezență prin care privim „dependentul” pe care refuză să ni-l prezinte drept un individ de subspecie umană. Nu vă pot povesti cartea, recunosc. Am un nod în gât pentru că din toată construcția cărții am reînvățat să iubesc chinuitul de alcool, fericitul cu rictusul morții în colț de surâs. Nu sunt un priceput al construcțiilor de romane dar purtam de ani de zile în sufletul meu nevoia unei voci dinăuntru labirintului. Cristian Fulaș strigă din miezul labirintului, exorcizează limitele gândirii noastre din spațiul imposturii atotștiutoare. Ne spune că, de fapt, nu știm nimic despre cei care se comează în umbra lichidă a alcoolului, drogului ori dependenței de orice fel. Că rușinea lor este un vid din care se naște ruperea voinței, că viața nu este un șir de parabole moraliste, ci o teribilă luptă cu Îngerul sau îngerii…

Cartier, stradă, clinică, moarte, viață… Spațiile unei revolte împotriva deloc nevinovatei rușini care sfâșie. Ce mi-a plăcut la roman? E viață. Pentru psihologii de specialitate, terapeuți ori ceilalți toți, care ne hrănim din indiferență și superficialitatea judecății primare a celui de lângă noi, cartea „Fâșii de rușine” este o cordială punere la punct. Stilul abrupt, liniile frânte din care sunt construite personajele – persoane, meditațiile șoptite în text, mirosul de boală și mireasma revenirii între cei vii propun un excelent exercițiu de conciliaritate cu el, dependentul din și de lângă noi. Rupând celuloidul clișeelor de conjunctură, Cristian Fulaș propune un roman ambițios și umil deopotrivă. Alături de cei ai generației sale autorul impune o voce nouă. Carte-strigăt menită să ne readucă aminte că suntem oameni. Iată unul din tonuri: „Urc în cameră, deschid laptopul, închid aiureala de film la care mă uit de patru zile – l-am învățat pe de rost – deschid fișierul cu romanul. Poate ar trebui să continui să scriu, aici ar fi măcar o cale de defulare a tuturor problemelor acestora. Să folosesc scriitura pentru a ieși. Din interior. Din frică. Din vârful degetelor ăstora care mereu au fost cu mine, ele au făcut totul. Din nimic, la urma urmelor. Din ceea ce am reușit eu să fac până aici, nimic adică. Mi-a devenit clar că interiorul meu nu e cel mai bun lucru din lumea asta, că trebuie să mă îndrept spre exterior și să sap, să sap cu unghiile și picioarele și cu tot corpul pentru a ieși din peștera asta sordidă care este interiorul meu. Un mare gol într-o lume care, bănuiesc, nu e deloc goală. Sunt prea pesimist” (pg. 270). Dacă veți citi, romanul veți înțelege câtă lumină poate încăpea în verbul acestui pesimist de care, sunt sigur, vom mai citi/auzi!