Democrațiile liberale alunecă pe panta în care consideră că scopul scuză mijloacele, și apelează la instrumente din arsenalul autocrațiilor pentru a-și îndeplini obiectivele. Ce ne facem însă dacă mijloacele erau chiar scopul, și ele constituiau fix motivul pentru care liberal-democrații au fost propulsați la putere în generațiile precedente?

• „Legături primejdioase”: Axa Călin Georgescu-Simion-PSD
• Deschisă, închisă, redeschisă, iar închisă… și bombardată
• Dinescu, această pasăre Phoenix care va renaște din cenușa casei sale
• Arestări după incidentul de la Spitalul „Sf. Pantelimon”
• Planul de criză al UE: Zile fără mașini, munca de acasă, aerul condiționat „mai cald”

Libertatea de exprimare, de întrunire, a presei, asupra propriului corp, dreptul la muncă, la o informare corectă – o grămadă din lucrurile pe care Vestul este dispus să le sacrifice pe altarul unor crize sunt fix cele care, de la Iluminism încoace, au stat la baza civilizației occidentale și i-au asigurat supremația ideatică în lume.

Rușii bombardează centrala nucleară aflată sub controlul lor

De câteva săptămâni, presa occidentală raportează cum rușii bombardează centrala nucleară de la Energodar, din partea ocupată de ei a Regiunii Zaporojie. Desigur, în paralel, presa occidentală strecoară informații și despre cum rușii încearcă să o repare și să o racordeze la rețeaua de curent din teritoriile ocupate de ei, Herson și Crimeea, întrerupând alimentarea către restul Ucrainei. De asemenea, media vestică scrie cum Rusia refuză inspecțiile Agenției Internaționale de Energie Atomică la centrala aflată sub controlul lor, dar la o lectură mai atentă se poate discerne faptul că autoritățile de la Kiev nu permit accesul inspectorilor decât în teritoriile pe care le controlează.

Din ce se poate concluziona, Rusia simultan ocupă militar și bombardează centrala nucleară Zaporojie, o repară și o exploatează în folosul teritoriilor pe care le controlează, dar trage asupra ei cu rachete ale căror traiectorii le deghizează ca și cum ar veni de pe malul ucrainian, cere de urgență inspecții ale AIEA și tot ea le blochează. Este o fundătură logică în care se ajunge citind presa vestică, care ar fi amuzantă dacă nu ar prefigura un potențial dezastru nuclear cu consecințe grave pentru continentul nostru.

Nu am intenționat să scriu despre acest conflict, tocmai pentru că atmosfera în jurul lui este mult prea tensionată pentru a putea permite un dialog rațional, însă, mergând săptămâna trecută la farmacie să îmi ridic pastilele cu iodură de potasiu, mi s-a părut că nu pot asista pasiv la acest dezastru în desfășurare fără măcar să încerc să trag un semnal de alarmă, atât cât o permite bruma mea de vizibilitate. Din păcate, Vestul se consideră parte în acest conflict, iar consecințele în plan informațional sunt că publicul din spațiul euroatlantic este furajat cu știri inflamatorii, părtinitoare și adesea false, rezultatul fiind o isterie virtuoasă de tipul celei pe care am mai văzut-o la nivel mondial la vacciniada covidiană și, în România mai demult, la mișcarea împotriva „ciumei roșii”. Deși înțeleg rațiunile tactice de a avea populația „pe aceeași pagină” cu privire la o chestiune de siguranță națională, sunt sceptic cu privire la cât de bine este identificat acest interes cu prelungirea conflictului de la granițele Europei și cu eliminarea oricărei dezbateri raționale pe acest subiect din spațiul public, inclusiv în fața unei amenințări de ordin nuclear.

Poveștile pe care ni le spunem

Dacă în privința crizei pandemice am înțeles până la un punct motivele pentru care opinia publică a trebuit modelată întru respectarea măsurilor oficiale – inclusiv prin utilizarea cenzurii, a demonizării vocilor disonante și a reprimării celor care nu s-au aliniat, nu văd un motiv pentru care aceleași instrumente trebuie utilizate pentru a menține o narațiune extremă cu privire la natura conflictului, altul decât că se încearcă „manufacturarea consimțământului” în sensul descris de lingvistul american Noam Chomsky, pentru acceptarea oricăror sacrificii din partea publicului în folosul părții beligerante susținute de NATO. Totuși, cred că trebuie să existe o limită la aceste sacrificii, războiul nuclear fiind clar una dintre ele. (Ca o paranteză, presa română a titrat în aceste zile că articolul 5 de apărare colectivă al NATO se va activa automat o dată ce va avea loc un accident nuclear la centrala de la Zaporojie, bazându-se pe declarațiile a doi parlamentari, un britanic și un american. Ar fi amuzant, dacă nu ar fi trist, ca NATO să intre în război în mod direct, ca răspuns la un casus belli pe care nu Rusia îl poate controla, ci tot Vestul, prin proxy-ul său ucrainian.)

Speranța mea este că se poate reveni la un dialog în spațiul public și la un pluralism de opinii, pentru că subiectul războiului de lângă noi este suficient de serios încât să nu ne putem permite luxul să îl tratăm umflând o bulă publică de indignare virtuoasă, care să se radicalizeze din ce în ce mai mult și să ceară măsuri din ce în ce mai dure. E un film pe care l-am mai văzut nu demult – unii ca mine l-au și trăit pe propria piele, rămânând nevaccinați în perioada de tristă amintire a certificatului verde – și încep să cred că tinde să devină o trăsătură a etapei curente de dezvoltare a democrației liberale.

Cum orice revoluție recurge rapid la instrumentele autocrației pentru a se menține, se pare că și democrațiile liberale, în ciuda idealurilor lor umaniste și universaliste, se simt puternic tentate de măsuri totalitare o dată ce gradul lor de contestare crește. Înțeleg de ce, o dată ajunși la putere și constituind establishmentul în spațiul vestic, liberal-democrații simt nevoia să apese pedala represiunii ca să apere lucrurile pentru care au luptat, doar că e o spirală periculoasă cea în care renunți la valorile care te-au consacrat sub pretextul apărării acelorași valori. Nu se promovează știința cenzurând oamenii de știință, nu se promovează libertatea de expresie reprimând vocile disidente, nu se promovează pluralismul și diversitatea băgând cu forța Discursul Unic pe gâtul oamenilor, nu se luptă cu putinismul putinizând societatea în sens contrar.

Întoarcerea la rațiune

Așa cum am trăit în ultimul an cu speranța că se va renunța la discriminarea, demonizarea și excluderea din societate a celor care au manifestat scepticism vizavi de siguranța și eficiența serurilor covidiene, sper acum să putem ajunge să discutăm rațional și cu privire la conflictul din imediata apropiere, și nu doar să colportăm știri tendențioase, trunchiate, dacă nu chiar false, cu care să susținem imaginea de poveste în care binele absolut se luptă cu răul absolut (și invariabil câștigă).

Arena internațională nu e un basm de Petre Ispirescu, e un loc unde se întâlnesc agenți raționali care își urmăresc interesele, iar infantilizarea poveștii până la a vorbi despre orcii subumani ai lui Putler poate fi periculoasă dacă ajunge să fie crezută și de decidenți. Ar fi ridicol să începem al treilea război mondial pentru că suntem incapabili să privim situația cu maturitate, dincolo de sentimentalisme și de propaganda pe care o gonflăm pentru a ne impresiona pe noi înșine și pentru a ne reaminti că Lupta Noastră este cea virtuoasă.

Mattias Desmet este un psiholog clinician, profesor la Universitatea din Ghent, Belgia. Cu ocazia pandemiei a scris o serie de articole, precum și o carte intitulată Psihologia Totalitarismului (2022), în care, clădind pe teoriile lui Gustave Le Bon și Hannah Arendt cu privire la psihologia mulțimilor și manifestarea efectelor de masă în perioade de mare anxietate cum sunt crizele sociale, argumentează că traversăm o perioadă de psihoză colectivă în care regresăm într-un tribalism de tipul „noi versus ei” și îi demonizăm pe cei care contestă cu argumente raționale narațiunea oficială. Ironia orwelliană face ca fact-checkerele, apărute în ultimii ani pentru a purifica Internetul de dezinformare, să dea drept falsă teza cercetătorului întrucât nu ar exista dovezi care să o susțină.