Poate fi atacată propunerea de revocare a procurorului general?

Ca urmare a propunerii de revocare a Procurorului General al României, inițiată de către Ministrul Justiției, anumiți juriști au lansat în spațiul public soluția atacării „actului” Ministrului Justiției în contencios administrativ; după cum se poate observa, nu am dat niciun nume, aceasta putând fi analizată ca o speță juridică, în limitele Constituției și a legilor care guvernează astfel de raporturi juridice, a scris avocatul Alexandru Iavorschi pe blogul său.

Citește și: Lazăr, apărat de DNA

Soluția aplicabilă unui astfel de conflict se regăsește în Decizia Curții Constituționale nr. 358 din 30 mai 2018 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natura constituțională dintre ministrul Justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial nr. 473 din 07.06.2018. Decizia a fost pronunțată de Curtea Constituționala ca urmare a refuzului președintelui României de a da curs cererii de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție.

În considerentele Deciziei nr. 358/2018, instanța de contencios constituțional face următoarele aprecieri:

„67. (…) Prin urmare, stabilirea și delimitarea atribuțiilor/competențelor constituționale între două autorități publice de natură constituționala reflectă un raport de drept constituțional pur, în sensul că ele formează obiectul de reglementare al Constituției, neputând fi reglementate prin norme juridice aparținând altor ramuri de drept. (…) Prin urmare, raporturile care se stabilesc între ministrul Justiției și Președintele României în legătură cu exercitarea puterii publice, respectiv a atribuțiilor și competențelor conferite de art. 94 lit. c) și art. 132 alin. (1) din Constituție, constituie, în mod evident, raporturi de drept constituțional pur.

(…)

(…) 70. De asemenea, chiar dacă actul rezultat din consumarea raportului juridic de drept constituțional este unul de drept administrativ nu înseamnă că poate fi angajată competența instanței de contencios administrativ pentru verificarea desfășurării raportului juridic antereferit. Dacă s-ar accepta această teză, s-ar recunoaște competența instanței de contencios administrativ de a aplica și interpreta textul Constituției în detrimentul competenței Curții Constituționale, garantul supremației Constituției [art.142 alin.(1) din Constituție] și unica autoritate de jurisdicție constituțională din România [art.1 alin.(2) din Legea nr.47/1992]. Astfel, în cazul de speță, s-ar ajunge la situația în care instanța judecătorească, și anume, în cazul de față, Curtea de Apel București, să determine întinderea și conținutul sintagmei „sub autoritatea ministrului justiției” din cuprinsul art. 132 alin. (1) din Constituție, prin raportare la art. 94 lit. c) din Constituție, și să realizeze un control de constituționalitate sui generis cu privire la propunerea ministrului justiției și refuzul Președintelui României de a emite decretul în cauză, ceea ce este inadmisibil. Or, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, în România, competența de a exercita controlul de constituționalitate apartine, în exclusivitate, singurei autorități de jurisdicție constituțională, și anume Curtea Constituțională. (…) Astfel, nu țin de competența instanțelor judecătorești interpretarea și aplicarea la cauze concrete a Constituției, pentru că, astfel, ele s-ar substitui Curții Constituționale. (…)

71. Astfel, având în vedere întinderea competenței sale funcționale și materiale, instanța de contencios administrativ nu are competența de a interpreta și aplica normele constituționale și, prin urmare, de a soluționa raporturi pure de drept constituțional, respectiv situații în care sunt incidente numai norme constituționale. Instanța de contencios administrativ are competența de a verifica numai conformitatea actului administrativ cu legea, și nu cu Constituția; astfel, acestea efectuează un control de legalitate stricto sensu, și nu de constituționalitate. (…)
72. (…) Astfel, instanța de contencios administrativ va reține numai competența de control stricto sensu a legalității decretului/refuzului emiterii acestuia, respectiv: emitent, temei de drept, existența propunerii ministrului justiției de revocare a procurorului din funcția de conducere și a comunicării acesteia în vederea emiterii avizului de către Consiliul Superior al Magistraturii — Secția pentru procurori, semnătura și, după caz, publicarea în Monitorul Oficial al României, în timp ce instanța constituțională are competența de a soluționa conflictele de competență dintre cele două autorități rezultate ca urmare a unor interpretări diferite date de către acestea a textelor constituționale incidente, precum în cazul de față.
73. Prin urmare, astfel fiind stabilită competența instanței constituționale, rezultă ca numai aceasta are competența de a soluționa raporturi pure de drept constituțional și, în consecință, de a decide cu privire la întinderea atribuțiilor constituționale ale celor două autorități publice de rang constituțional; de aceea, în această ecuație, competența instanțelor de contencios administrativ este exclusă. În aceste condiții, sancțiunea greșitei aprecieri a întinderii competenței, prevăzute de Constituție, a unei autorități publice de rang constituțional, obiectivizată în acte/fapte concrete, ce se subsumează unui raport de drept constituțional, este, în mod firesc, una de drept constituțional, distinctă de cea administrativă, respectiv constatarea existenței unui conflict juridic de natură constituționala de către Curtea Constituționala, cu consecința revenirii la starea de constituționalitate.”

Având în vedere aceste aspecte, apreciem că propunerea de revocare nu poate fi atacată în contencios administrativ, acesta nefiind un „litigiu” de competența instanțelor de contencios administrativ.