Povestea incredibilă a lui Beck Weathers, omul care a supraviețuit celei mai mari tragedii de pe Everest

Obsesia lui Beck Weathers, un patolog din Texas, SUA, pentru drumeții și alpinism aproape că l-a costat viața. În primăvara anului 1996 Weathers s-a alăturat unui grup de 8 alpiniști, sperând să ajungă în vârful muntelui Everest. La 10 mai, o furtună feroce de zăpadă și vânt puternic a coborât peste Munții Himalaya, creând condiții periculoase pe Everest și blocând 17 alpiniști. Opt oameni au murit, iar 1996 a rămas un an reprezentativ pentru cea mai gravă tragedie care a avut loc vreodată pe munte. Weathers a supraviețuit într-un mod miraculos, deși a fost lăsat în urmă de două ori de alpiniștii care l-au crezut mort.

• Care sunt băncile amendate de Consiliul Concurenței pentru influențarea ROBOR
• Pentru cine bat clopotele Bisericii Romei?
• Cum arăta economia României în 2016 și cum arată astăzi
• Europa vrea rețele „curate”
• Triumful Rusiei în Franța. A câștigat și s-a prăbușit în genunchi

Primii oameni care au ajuns în vârful Muntelui Everest au fost Sir Edmund Hillary și Tenzing Norgay în 1953, însă după aceea singurii care s-au încumetat într-o aventură periculoasă ca aceasta erau alpiniștii care aveau ani buni de experiență. Totuși, în 1996 situația s-a schimbat, iar urcarea pe Everest a devenit o industrie de milioane de dolari.

Au apărut mai multe companii de alpinism care ofereau șansa alpiniștilor amatori să urce pe Everest. Taxele pentru o urcare cu ghid au variat de la 30.000 dolari la 65.000 dolari per client, potrivit ThoughtCo. În prezent, costurile pot ajunge și la 160.000 dolari.

Oportunitatea de a ajunge pe cel mai înalt vârf montan este una limitată, întrucât vremea este mai blândă doar între sfârșitul lunii aprilie și sfârșitul lunii mai. În primăvara anului 1996, mai multe echipe se pregăteau pentru urcare.

Expedițiile durează câteva săptămâni înainte de a urca pe Everest (8.849 metri), vreme în care alpiniștii se aclimatizează treptat la condițiile atmosferice schimbătoare.

Problemele medicale care ar putea apărea la altitudini foarte mari includ boala severă de altitudine, degerături și hipotermie. Alte afecțiuni periculoase includ hipoxia (oxigen scăzut, care duce la o coordonare slabă și la afectarea judecății), edemul pulmonar la altitudine mare sau lichidul în plămâni, precum și edemul cerebral la altitudine mare sau umflarea creierului.

FATIDICUL 1996: CUM A ÎNCEPUT TOTUL

Două dintre cele mai mari grupuri din 1996 au fost Adventure Consultants, condus de neozeelandezul Rob Hall și colegii ghizi Mike Groom și Andy Harris și Mountain Madness, grupul condus de americanul Scott Fischer, asistat de ghizii Anatoli Boukreev și Neal Beidleman. Weathers a făcut parte din primul grup.

Grupul lui Hall a inclus 7 șerpași și 8 clienți. Grupul lui Fischer era format din 8 șerpași alpiniști și 7 clienți. Șerpașii, originari din estul Nepalului, sunt obișnuiți cu altitudinea mare, iar mulți își câștigă existența ca personal de sprijin pentru expedițiile de alpinism.

Un alt grup american, condus de cineastul și renumitul alpinist David Breashears, se afla pe Everest pentru a realiza un film IMAX. Alte câteva grupuri au venit din întreaga lume, inclusiv din Taiwan, Africa de Sud, Suedia, Norvegia și Muntenegru. Alte două grupuri (din India și Japonia) au urcat din partea tibetană a muntelui.

PÂNĂ LA „ZONA MORȚII”

Alpiniștii au început procesul de aclimatizare la jumătatea lunii aprilie, urcând treptat la altitudini mai mari, apoi revenind la tabăra de bază, situată la aproximativ 5.400 de metri. La 9 mai 1996, ziua programată pentru ascensiunea către tabăra a IV-a (cea mai înaltă tabără, la circa 8000 metri altitudine), a avut loc primul eveniment nefericit.

Chen Yu-Nan, membru al echipei taiwaneze, a comis o eroare fatală când a ieșit din cort dimineața fără să-și fi legat crampoanele (țepii atașați bocancilor montani, care permit urcarea pe gheață). A alunecat pe versantul Lhotse într-o crevasă și a decedat.

Alpiniștii și-au continuat drumul pe munte către tabăra a IV-a, însă aproape cu toții au avut nevoie de oxigen. Regiunea de la tabăra a IV-a până la vârful muntelui este cunoscută sub numele de „Zona morții” din cauza efectelor periculoase ale altitudinii extrem de mari. Nivelurile de oxigen atmosferic sunt doar o treime față de cele de la nivelul mării.

Alpiniștii au ajuns în tabără, dar mai târziu în acea după-amiază, a izbucnit o furtună severă. Liderii grupurilor s-au temut că nu vor putea urca în noaptea aceea așa cum era planificat. În jurul orei 19:30, vremea s-a ameliorat, iar escaladarea a fost reluată. Respirând oxigen îmbuteliat, 33 de oameni, printre care membrii celor două echipe – Adventure Consultants și Mountain Madness, alături de o mică echipă taiwaneză – au plecat la miezul nopții să urce pe Everest.

GREȘELI FATALE

Fiecare membru din echipe purta două butelii cu oxigen de rezervă, dar acestea aveau să se epuizeze în jurul orei 17:00 și, prin urmare, coborârea de pe munte trebuia să fie făcută cât mai rapid. Viteza a fost un element esențial. Dar aceasta a întâmpinat mai multe obstacole care s-au dovedit fatale.

Liderii celor două expediții principale ar fi ordonat șerpașilor să meargă înaintea alpiniștilor și să instaleze frânghii de-a lungul celor mai dificile zone din munte pentru a evita o încetinire în timpul ascensiunii. Din anumite motive, această sarcină crucială nu a fost niciodată îndeplinită.

Primul blocaj a avut loc la peste 8.500 de metri, unde instalarea corzilor a durat aproape o oră. Pe lângă întârziere, mulți dintre cei care urcaseră pe munte nu aveau experiență. Un al doilea blocaj s-a ivit la 8.750 de metri și în urma căruia s-a pierdut o altă oră vitală.

Liderii expediției stabiliseră ora 14:00 ca timpul de întoarcere – punctul în care alpiniștii să se întoarcă, indiferent dacă ar fi ajuns sau nu la vârf. La 11:30, trei bărbați din echipa lui Rob Hall s-au întors și s-au îndreptat înapoi pe munte, dându-și seama că s-ar putea să nu ajungă la timp. Aceștia au fost printre puținii care au luat decizia corectă în acea zi fatidică.

Liderul Mountain Madness, Scott Fischer, nu a respectat timpul de întoarcere, permițându-le clienților să rămână pe Everest după ora 15:00. Celălalt lider, Rob Hall, a ignorat, de asemenea, timpul de întoarcere, rămânând în urmă cu clientul Doug Hansen, care avea probleme cu urcarea pe munte.

Hall și Hansen nu au ajuns la vârf până la ora 16:00. A fost o eroare gravă care a dus la moartea ambilor bărbați. Până la 15:30 zăpada a început să cadă masiv, acoperind urmele de care alpiniștii aveau nevoie să se ghideze pentru a-și găsi drumul de întoarcere. La ora 18:00, furtuna s-a întețit, iar viscolul amplifica și mai mult temperaturile extrem de scăzute.

O POVESTE MIRACULOASĂ DE SUPRAVIEȚUIRE

Cu puțin timp înainte de a călători în Nepal, Weathers fusese supus unei operații de rutină pentru a-i fi corectată miopia. Din păcate, altitudinea de pe munte i-a afectat vederea în acea zi, lăsându-l aproape complet orb. Când Hall a descoperit că Weathers nu mai poate vedea, i-a interzis să continue ascensiunea pe munte, ordonându-i să rămână pe marginea potecii în timp ce îi ducea pe ceilalți membri ai echipei în vârf. Când s-ar fi întors, l-ar fi luat și pe Weathers.

Mai multe grupuri care coborau de pe munte s-au oferit să îl ajute, dar el a refuzat, așteptându-l pe Hall așa cum promisese, potrivit All That’s Interesting. Însă Hall nu s-a mai întors.

Au trecut aproape 10 ore înainte ca Weathers să-și dea seama că ceva nu e în regulă.

Dar nu avea altă opțiune decât să aștepte până când cineva trecea din nou pe lângă el. La scurt timp după ora 17:00, un alpinist a coborât, spunându-i lui Weathers că Hall a rămas blocat pe Everest. Weathers a ales să aștepte un membru al propriei sale echipe despre care i se spusese că se îndreaptă spre el.

În curând furtuna a acoperit totul, iar vizibilitatea era extrem de scăzută. Weathers a pierdut o mănușă în acest proces și a început să simtă efectele temperaturilor înghețate. În timpul nopții, un ghid rus și-a salvat restul echipei, dar, aruncându-i o privire, l-a considerat pe Weathers mort.

A doua zi dimineață, după ce a trecut furtuna, un medic canadian a fost trimis să îi recupereze pe Weathers și pe o alpinistă japoneză pe nume Yasuko Namba, care a rămas și ea în urmă. După ce i-a văzut pe cei doi, medicul a decis că Namba și Weathers sunt morți.

Fața îi era încrustată de gheață, jacheta era deschisă până la mijloc, iar mai multe membre erau rigide din cauza gerului cumplit. Astfel, Weathers a fost abandonat pe munte pentru a doua oară.

Cu toate acestea, el nu era mort. Și, deși era aproape de moarte, printr-un miracol, Weathers s-a trezit din coma hipotermică în jurul orei 16:00.

Cumva, a reușit să coboare, împiedicându-se de picioarele care se simțeau ca de gheață. Când a intrat într-o tabără situată la o altitudine mai mică, alpiniștii de acolo au rămas uluiți. Deși fața lui era înnegrită de degerături și membrele sale nu aveau să mai fie niciodată la fel, Beck Weathers mergea și vorbea.

Peach, soția lui Weathers, a avut un rol esențial în organizarea salvării sale cu elicopterul. A cerut ajutorul prietenilor și a reuțit să ia legătura cu senatorul american Kay Bailey Hutchison din Texas și cu Tom Daschle, liderul minorității din Senatul Democrat. Daschle a încurajat Departamentul de Stat să acționeze și l-a contactat pe David Schensted, la ambasada din Kathmandu. După ce Schensted a fost respins de mai mulți piloți, o femeie nepaleză l-a recomandat pe Madan Khatri Chhetri, un pilot al armatei nepaleze, care a acceptat provocarea.

După aproape 25 de ani, corpul lui Weathers încă este marcat de degerături, dar este ÎN VIAȚĂ.