„Trebuie să facem din start distincția dintre învățământul universitar și cel preuniversitar. Primul are indubitabil abilitatea de a face față trecerii către mediul online prin experiența pe care o are, resursele de care dispune, competențele cadrelor didactice și ale studenților (care sunt persoane mature).” a declarat pentru Q Magazine, profesorul universitar doctor Radu Mușetescu de la Departamentul de Relații Economice Internaționale din cadrul ASE, în cadrul anchetei dedicate cursurilor online obligatorii printr-un ordin al ministrului Educației, Monica Anisie din 23 aprilie.
Ancheta integrală poate fi citită aici.
Adultul din familie să îl suplinească pe învățător
„Accentul pus în discuțiile prezente pare a fi pe conectarea online între profesor și elev, încercându-se asigurarea unei permanențe a acestei conectări. Din acest motiv, toate discuțiile ajung la problema resurselor financiare pe care statul ar trebui să le asigure tuturor elevilor și familiilor lor pentru a asigura această conectivitate. Altfel spus, ce se poate face ca fiecare elev să aibă un echipament de tip calculator personal sau tabletă precum și conexiune Internet încât să fie în permanență conectat la profesorii săi. Ori, consider că această discuție, cel puțin acum, în perioada pandemiei, când resursele statului sunt și vor fi din ce în ce mai reduse, nu este realistă. Dacă luăm în considerare un număr de aproximativ 3 milioane de elevi, a aloca pentru fiecare o sumă de câteva sute de euro poate duce la valori mari. În plus, există o mare provocare legată de mecanismul achizițiilor publice (și a potențialelor abuzuri în aceste achiziții dacă legislația privind controlul acestora se suspendă), care oricum ar trebui să dureze săptămâni întregi pentru a se finaliza cu succes, moment în care cel mai probabil carantina va fi ridicată.
Din aceste considerații dar mai ales din logica fundamentală a învățământului, această abordare este eronată: aspectul esențial ar trebui să fie pus pe acoperirea de către elevi a tematicii rămase din acest an școlar din materiile pe care le au. Dacă acesta din urmă este acceptat drept obiectivul principal, provocările și prioritățile devin altele. În acest sens, învățământul public trebuie să se inspire din așa-numitul „home-schooling”, așa cum este el practicat mai ales în țările dezvoltate. În esență, procesul de învățământ este „descentralizat” iar accentul cade pe evaluarea finală, comună, a procesului.
Importantă este disponibilitatea materialelor didactice suport (manuale, etc.) pentru elevi. În plus, accentul trebuie să fie pe rolul pe care îl joacă adulții din familie în procesul de învățare și mai puțin de relația învățător/profesor-elev. Între acești adulți și învățători trebuie să existe o comunicare excelentă (care poate fi făcută și prin telefonie, mobilă sau fixă) astfel încât adultul din familie să îl suplinească pe învățător în procesul de învățare. Relaționarea principală a profesorului trebuie să se facă cu acest adult suplinitor. În lipsa unui asemenea adult suplinitor, consider că procesul de învățare este oricum practic imposibil de realizat cu succes. Acesta asumă o responsabilitate aproape matură din partea unor elevi care nu au de multe ori vârsta și motivația necesare.
Aici se află principala provocare a acestui proces de învățământ la distanță: motivarea elevului de a se angaja în continuare în acest proces. A asuma că simpla interacțiune online cu profesorul este suficentă este un pariu foarte riscant.
Este esențială atragerea voluntarilor în învățământ
Este momentul ca Ministerul Educației să formalizeze și procesele informale de tip „meditație” și să încurajeze acolo unde este posibil acest proces paralel, ca să nu îi spunem complementar, învățământului formal. Bineînțeles că există diferențe între resursele financiare de care dispun părinții și care pot duce la diferențe de pregătire ale elevilor dar aceste diferențe nu trebuie să fie văzute ca parte a problemei ci ca parte a soluției. Profesorii se pot concentra în interacțiunea lor pe elevii care nu au parte de meditații și nu să simuleze o interacțiune egală cu toți. De altfel, aici se află principalul pariu al învățământului la distanță.
Aspectul esențial al procesului educațional pe durata carantinei ar trebui să fie descentralizarea lui. Iar ulterior, după reluarea activităților normale, testarea cunoștințelor și procesul de recuperare de către cei care nu au făcut față.
Într-un asemenea proces de descentralizare, este esențială atragerea voluntarilor în acest proces, și aici aș sublinia patru categorii cu un rol potențial major: 1. cadrele didactice ieșite la pensie; 2. elevii mai mari sau studenții; 3. alți pensionari, poate cei cu un anumit nivel al studiilor; 4. preoții, mai ales atunci când vorbim de sate sau locuri greu accesibile din mediul rural.
Unul dintre secretele învățământului evreiesc a fost considerat a fi „havruta”, respectiv așa-numitul „peer-to-peer learning”. Este un sistem prin care studenții învață Talmudul în lipsa unei relații de autoritate de tip profesor – student ci a unei relații de colegialitate / prietenie „student – student”. În mod concret, doi elevi sau studenți citesc un text, îl interpretează individual după care discută între ei ceea ce nu au înțeles. Multe dintre neînțelegeri se pot lămuri fără a apela la un adult sau la un profesor. Altfel spus, există elevi și studenți mai performanți decât alții, fie datorită unei motivații mai puternice, a unor resurse mai importante sau a unei inteligențe mai ridicate. Acești elevi sau studenți pot fi folosiți de către profesori ca și agenți de învățare prin care este diseminată cunoașterea într-un alt mod decât cel tradițional. Acest lucru se poate manifesta mai ales la nivelul claselor superioare, de liceu, din sistemul nostru educațional.”, este de părere Prof. univ.dr. Radu Mușetescu.
Articole Similare
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
