DECESUL învățământului juridic românesc

Două evenimente, ambele legate de învățământul superior românesc și de Facultatea de drept a Universității București, au tulburat recent opinia publică: decizia exmatriculării câtorva zeci de studenți care ar fi fraudat examenul desfășurat în sistem „online” și depunerea de către un reputat profesor al amintitei facultăți (și membru al baroului din Paris – Franța), la chiar poarta facultății, a unei coroane mortuare având pe panglică un text prin care se deplângea decesul învățământului universitar sub efectul letal al deciziei de menținere a sistemului cursurilor „online”.

DEZASTRUL DIN JUSTIȚIE PLEACĂ DE LA DEZASTRUL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI JURIDIC

Justiția este o „vietate” foarte specială. Dintre toate puterile statului ea este singura declarat „independentă” și singura lipsită de contrapondere reală; cu toate acestea se așteaptă ca o atare independență absolută să nu se transforme într-un abuz absolut.

Totodată, ea este puterea care inevitabil și aritmetic nemulțumește majoritatea celor care au legătură cu ea (justițiabilii care pierd procesele civile și familiile acestora, plus inculpații care, chiar și achitați, păstrează resentimente față de cei care i-au urmărit), dar care nu poate funcționa decât dacă se bucură de încrederea masivă a populației.

Ea este singura putere omogenă din punct de vedere profesional (formată din absolvenți ai facultăților de drept), dar căreia i se cere să aplice regula de drept unei varietăți de raporturi născute și consumate în domenii pe care le cunoaște prea puțin și în orice caz din afară; aceasta este dramatic mai cu seamă în cazul magistraților tineri care cu greu pot pricepe că regula, aplicată în condițiile unei diversități umane cu nenumărate variabile, se exprimă numai prin excepții.

În fine, întrucât exercitarea unei puteri înseamnă politică, în ciuda a  ceea ce se spune, și puterea judecătorească face politică, dorindu-se, însă, ca ea să rămână o putere în sine, apărătoare a legilor făcute de alții, iar nu să fie o putere pentru sine; fără o conștiința profesională și morală solidă a celor care o exercită, puterea judecătorească poate da naștere, însă, unei caste care transformă democrația în oligarhie.

Iată de ce învățământul juridic are o misiune mai grea decât alte ramuri ale învățământului universitar.

Absolventul facultății de drept trebuie ca la încheierea studiilor universitare să aibă nu numai știință, ci și conștiință.

Din păcate, adesea nu are decât, în cel mai bun caz, informație, inevitabil perisabilă, și, în cel mai rău caz, un creier spălat prin îndoctrinarea cu prejudecăți justițiariste.

Acest absolvent trebuie să pășească în viața socială cu convingerea că administrarea justiției este o vocație, iar nu o abilitate meșteșugărească. Tragedia este că pentru mulți dreptul este doar o afacere având ca obiect specularea suferinței altora, atunci când nu este o impostură prin care posesorii unei diplome fără acoperire în cunoștințe pot intra în circuitul social cu drepturi izvorâte dintr-o aparență înșelătoare.

În România credibilitatea justiției a ajuns la cote de avarie. Este un fapt dovedit prin toate mijloacele care stau la dispoziție. Pentru aceasta sunt blamați, în ordine, procurorii, judecătorii și avocații. Incompetență, rea credință, politizare, colaborare cu serviciile secrete, subordonare unor interese străine, corupție, comoditate etc. etc., sunt reproșurile care se aud frecvent.

Pentru că au orchestrat fără noimă și fără omenie spectacolul cătușelor și și-au legat public numele de hărțuirea unor oameni nevinovați, procurorii au intrat primii în colimatorul publicului.

Liviu Dragnea urmează a fi adus la DNA pentru o audiere. Jurnaliștii și cameramanii pe garduri și pe ziduri, pentru a imortaliza „puterea încătușată”

Minciuna are picioare scurte, și bucuria ca ea să adune prin piețele publice gloate tulburate psihic care să strige lozinci de tipul „DNA, să vină să vă ia!”, nu putea dura mult.

Setea de sânge a mulțimilor frustrate este mare, dar nu și eternă. Nimeni nu se poate îmbăia în sânge la infinit.

Apoi, când DNA a venit să îi ia chiar pe cei care o invocaseră, lucrurile au căpătat o altă turnură. Atunci a început să se vorbească despre „dictatura procurorilor” și gloanțele nemulțumirii și revanșei au prins a le flutura acestora pe la urechi, atunci când nu i-au lovit direct în frunte. Acest proces se află abia la început.

Judecătorii au fost mai rezervați și mai puțin histrionici. Exceptând gesturile publice de colaboraționism servil ale unor foste președinte ale ÎCCJ, ori sadismul afișat al unor judecători psihopați care au condamnat fără probe directe, ci numai pe baza unor speculații așa zis logico-juridice, iar aceasta nu pentru a pedepsi pe cei care au comis fapte penale, ci pentru a da, spre satisfacția „canaliei de uliți”, un exemplu terorizant de sadism judiciar, derapajele instanțelor judecătorești au sărit mai puțin în ochi; fără a fi mai puțin nocive. Nici în aceste cazuri, însă, timpul nu a iertat.

Lumea a început să priceapă ce este cu condamnările politice, cum incompetența sau reaua credință a multor judecători au distrus nu numai destine individuale, ci și instituții politice, capital național, locuri de muncă, încrederea în instituțiile statului român, în economia românească, în simbolurile culturii române, în performanțele românilor.

Justiție nu s-a făcut, dar lumea românească a pierit.

Și de unde erau respectați în bloc, judecătorii au ajuns a fi disprețuiți în bloc; ceea ce, până la urmă, este nedrept întrucât există mulți judecători care fac cinste robei și în fața cărora merită să ne înclinăm cu considerație.

La urmă a venit și rândul avocaților. Într-un sistem judiciar bolnav, nici ei nu puteau rămâne sănătoși. Comoditatea, conformismul, lăcomia, iresponsabilitatea, duplicitatea, lipsa loialității față de client, imoralitatea, lașitatea, colaboraționismul, incapacitatea de a distinge între obligația de a apăra pe oricine și cea de a nu contribui la favorizarea actului infracțional, dar și incompetența crasă, au fost puse de mulți în contul avocaților.

Recent, i-a compromis și incapacitatea de a se solidariza în termeni reali cu unul dintre ei, trimis în închisoare doar pentru a-și fi făcut datoria față de client, și refuzul de a protesta convingător împotriva ingerințelor politicului în justiție, cu impact inclusiv asupra statutului lor, acestea sugerând că veniturile, nu mici, obținute din procesele pierdute degeaba sunt mai importante pentru ei decât salvarea statului de drept.

Astfel, avocații au ajuns, la rândul lor, a fi o categorie socio-profesională detestată, deși acest dispreț paușal, izvorât din frustrarea generalizată a justițiabililor, nedreptățește pe avocații competenți și dedicați.

Foarte puțin au fost puse toate acestea în legătură cu împrejurarea că originea derapajelor profesionale și morale amintite se găsește în școală, respectiv în școala de drept românească de azi.

Scandalul de la Facultatea de drept a Universității București privind fraudarea examenelor, precum și cel al „asasinării” învățământului juridic prin comicăria păguboasă a cursurilor (și seminariilor) virtuale în condițiile „distanțării sociale” (sic!) dintre profesor și student, ar trebui să aducă în atenție această problemă. Fără rezolvarea ei nu vom putea însănătoși justiția română.

DE LA ȘTIINȚA DREPTULUI LA PAPAGALICIREA LEGISLAȚIEI

Învățământul juridic este distrus dinaintea trecerii la sistemul online.

Cea mai grea lovitură a constat în împrejurarea că s-a renunțat la studiul științei dreptului pentru a se învăța aproape mecanic legislația, totul limitându-se la însușirea anumitor abilități privind interpretarea acesteia. Astfel dreptul s-a transformat din știință în artizanat, din artă în meșteșug.

Teoria generală a dreptului a ajuns un fel de materie de umplutură, în loc să fie disciplina regină a facultăților de drept.

Pentru a ține pasul cu „pragmatismul” păgubos al vremii, profesorii care o predau au devenit robii textelor de lege, neîndrăznind să le creeze studenților convingerea că știința premerge legii și nu invers, precum și deprinderea de a cerceta mereu conformitatea textelor de drept pozitiv (dreptul scris) cu principiile și logica, cu morfologia și sintaxa, cu constantele dreptului și doctrinele juridice.

Așa se face că absolvenții facultăților de drept cred că legea juridică poate schimba realitatea, fără a înțelege că, dimpotrivă, când aceasta nu ține seama de legile naturii, adică de legile obiective ale domeniului pe care îl reglementează, tulbură armonia socială, în loc să o conserve, și provoacă revolta faptelor împotriva dreptului.

Legea nu creează realitate, ci administrează realitatea de o manieră care să asigure coexistența liniștită a tuturor subiectelor de drept, a tuturor membrilor societății.

Dacă istoria dreptului și dreptul roman s-au mai strecurat în curriculum, de sociologie juridică, etică, economie, logică, psihologie sau criminologie nici nu poate fi vorba. Adică de tot ceea ce este cu adevărat știință și deschide orizonturile de gândire în care să se încadreze aplicarea tehnică a normei de drept. Pentru acestea nu mai este timp, întrucât trebuie făcut loc acelor așa zise ramuri de drept care nu se pot defini altfel decât ca „totalitate a normelor legale care reglementează raporturile dintre…”. Adică acelor discipline în care se predă … legea (sic!), cu toate imperfecțiunile ei și expresiile întâmplătoare izvorâte din voluntarismul legiuitorului, fără a se analiza cauza legii și mecanismele prin care legitățile obiective ale vieții se transpun în normă juridică.

Așa se explică de ce dreptul, ca o concepție integrală și integratoare asupra ordinii sociale, s-a descompus în tot felul de ramuri și rămurele fără vreo legătură între ele, ba chiar contrazicându-se una pe alta.

Adesea, ceea ce este un comportament încurajat de legea civilă, pentru rațiuni binecuvântate ținând de mecanismele pieței libere, este prezentat ca element constitutiv al infracțiunii, conform legii penale. Același concept a ajuns să aibă un înțeles și o definiție într-o ramură de drept și altele în alte ramuri, creând o imensă confuzie în capul studenților.

Ca să răspundă corect la examene, în aceste condiții, studenții trebuie să se bazeze pe memorie; gândirea nu îi ajută prea mult.

Pentru ca răul să fie absolut, chiar și hiper informarea, care ține locul formării convingerilor și conștiinței profesionale, a fost treptat înlocuită cu supra îndoctrinarea.

Faptul este vizibil în special în domeniul dreptului constituțional unde încălcările Constituției sunt prezentate ca fiind regim juridic oficial, fără să se mai discute, cel puțin, de felul în care acest regim ad hoc s-ar putea regăsi în vreuna dintre doctrinele juridice dezvoltate în domeniu. Aproximativ la fel se petrece și în dreptul procesual.

Toate inepțiile legiuitorilor sunt prezentate a fi „dreptul”, fără a se evidenția conflictul lor cu principiile unui proces corect. A o face este incorect…politic.

Ce să mai vorbim despre pregătirea, inclusiv psihologică, a viitorilor juriști pentru a exercita una dintre puterile statului, atât ca legislatori cât și ca judecători, dar și în alte poziții la care profesia le va oferi acces.

Încă din prima zi de facultate, studenților ar trebui să li se inoculeze ideea că nu vor fi niște birocrați ai dreptului care vor aplica mecanic legi fără sens, ci titulari ai puterii de care va depinde funcționarea statului, viitorul națiunii și destinele oamenilor. Când vor ajunge la Institutul Național al Magistraturii va fi deja prea târziu.

Curriculum-ul universitar suferă nu numai din cauza concepției greșite care guvernează întocmirea lui. Mai intră în joc și reaua credință. Astfel, în loc să căutăm profesori pentru disciplinele necesare, creăm discipline pentru profesorii „utili”. De aceea discipline esențiale au devenit opționale, în timp ce se inventează materii la care nu se poate prezenta mai nimic în afara legislației în vigoare; o legislație care adesea se modifică între data cursului și data examenului. Găsim aici un alt fenomen care explică de ce, din temple ale științei, facultățile de drept au devenit școli meșteșugărești în cel mai bun caz.

ÎNVĂȚĂMÂNTUL ONLINE, ULTIMA LOPATĂ DE PĂMÂNT ÎN CAPUL UNUI SISTEM DEJA DEFUNCT        

Examenele cu grilă (mai ales când întrebările au un singur răspuns corect), ca la școlile de conducere auto, au fost un alt pas spre dezastru.

Când rezolvările corecte au fost insuficiente s-au inventat tot felul de metode de corecție. Dacă prea mulți nu se ridică la nivelul minim cerut, înseamnă că grila a fost prea dificilă, iar nu nivelul de pregătire prea scăzut. Atunci se corectează notele de parcă scopul este promovarea examenului, iar nu însușirea cunoștințelor.

Când grilele cu mai multe variante de răspunsuri corecte și întrebări complexe care puneau la bătaie rațiunea profesională, iar nu memoria, au făcut ca în prima fază să promoveze cam jumătate din cei prezenți, pentru ca nici în ultima fază, după restanțe, reexaminări, re re re examinări, să nu se ajungă, totuși, la o promovare de 100%, s-a pus problema sănătății mentale a profesorului. Au fost chiar părinți care au acuzat că odraslele netrebnice au fost picate la examene pentru a le face să plătească taxe de reexaminare și astfel să se „îmbogățească” facultatea.  

Apoi facultățile de drept (și desigur, nu numai ele) au început să se întreacă la cifra de promovare, cu teama că studenții vor fugi de acolo unde exigența este mai mare, spre locurile unde se trece examenul fără să știi nimic. În plus, nota la examen a devenit dată personală trecută sub regimul confidențialității, așa încât loazele nici măcar nu mai erau făcute de rușine în fața colegilor merituoși și astfel stimulate să învețe câte ceva. De ce să fie notele secrete? De ce să nu se cunoască cine sunt fruntașii și aceștia să devină exemplu pentru colegii lor? De ce să nu se știe cine sunt codașii și aceștia să fie disprețuiți de colegii lor?

În treacăt fie spus, în timpul regimului comunist, regimul politic impunea, de o manieră mai mult sau mai puțin autoritară, ca lideri ai organizațiilor studențești, doar pe studenții fruntași la învățătură. Dacă libertatea alegerii era limitată (studenții puteau alege pe cine voiau, dar de pe liste de candidați stabilite de către instituțiile partidului-stat), cel puțin chiulangii sau incapabilii erau excluși.

În prezent, adesea, liderii sindicatelor studențești sunt studenții cei mai slabi. Și este explicabil de ce este așa: fruntașii sunt mai puțini decât mediocrii și submediocrii. Iar aleșii studenților submediocri se aliază cu profesorii submediocri pentru a le face pârtie celor din urmă către conducerea facultăților. O democrație prost înțeleasă omoară meritocrația, performanța, elita.

La facultate cei care vor să se califice într-o profesie pe care nu o cunosc, vin să învețe de la cei inițiați în domeniu. Cei din urmă sunt, nu de puține ori, fără chemare, fără abilități profesionale și chiar posesori ai unui bagaj limitat de cunoștințe profesionale. Ei trebuie evaluați în cadrul unui proces de selecție continuă a corpului didactic. Evaluați, însă, de egalii lor sau de cei mai calificați decât ei, iar nu de către cei care neștiind pentru sine, nu au cum să judece cunoștințele altora. Este de bun simț.

În fapt se ajunge, însă, ca profesorii cei mai buni să fie „notați” de studenții cei mai slabi. O rețetă perfectă pentru o școală a contraperformanței.  

Odată cu învățământul online și cu privire la examene s-a trecut la o fază „superioară”, bucuria bilanțului și „ceremonia recoltei” transformându-se într-un penibil exercițiu de poliție asistat de calculator, pentru a depista tot mai sofisticatele sisteme de fraudă.

Dificultățile procesului de învățământ create prin aplicarea regulilor de viață pe timp de pandemie, au scos la lumină caracterele cele mai deficitare din rândul studenților.

În loc să se solidarizeze cu profesorii prin auto cenzură și eliminarea oricărei încercări de fraudare a examenelor, un număr mare de studenți au profitat de ocazie pentru a-și înșela dascălii și a trece examenele prin fraudă.

În dreptul penal, violențele comise profitându-se de vulnerabilitatea victimei sunt pedepsite mai aspru. În această logică este absolut normal ca frauda la examen săvârșită prin specularea vulnerabilităților intrinseci testării online să primească cea mai aspră sancțiune. Iar asta mai ales când este vorba despre studenții facultăților de drept, care trebuie și pot să cunoască logica respectivă; și pentru care respectul liber consimțit al regulii trebuie să fie crez al vieții.

Cui nu îi place regula nu are ce căuta la facultățile de drept. Cu atât mai mult cu cât statistic s-a constatat că aceia care nu recunosc regula în timpul școlii, nu înțeleg excepțiile după aceea.  

Creșterea irațională a numărului de studenți a condus la supraaglomerarea sălilor de curs și a profesorilor. Ceea ce, desigur, a redus capacitatea profesorului de a forma conștiințe și caractere. Profesorii s-au limitat, așa cum am menționat deja, să informeze, atunci când, pe măsură ce impostura absolvenților a infectat și categoria cadrelor didactice, nu au ajuns să îndoctrineze.

Avem prea multe facultăți de drept și prea mulți studenți la drept. Este firesc atunci ca profesorii de calitate să fie prea puțini.

Adrian Severin, profesor de drept

Marii profesori, câți mai sunt, aleargă de la o facultate la alta, sau, prost plătiți, își folosesc titlul universitar pentru a atrage mai mulți clienți în calitate de avocați. Ceilalți se limitează să descrie legi al căror rost nici ei nu îl înțeleg.

În loc ca studenții să fie puși la muncă individuală grea, de natură a-i face să se autodepășească, principala preocupare a facultăților de drept (și nu numai) a fost aceea de a le face viața cât mai ușoară. În loc să fie trimiși la bibliotecă unde să își caute singuri și să selecteze bibliografia, pe care apoi să o parcurgă și să o discute cu profesorul pentru a-i înțelege mai bine sensul, li se oferă tot felul de „suporturi de curs”, adică de rezumate scrise ale materiei în formă simplificată, care pot fi învățate mecanic. Un fel de legislație (că de știință nu poate fi vorba) popularizată. Dacă, Doamne ferește, la examen li se pune o întrebare din afara acestei „opere pseudo-științifice de trei parale”, este criză. Cum să îl întrebi pe student despre ce nu i-ai spus? Nu mai contează că atunci când i-ai spus sau i-ai fi putut spune, el era absent.

Valeriu Stoica, profesor de drept

Când un profesor le-a atras atenția studenților că nu pot obține nota maximă dacă se limitează la citirea cursului său, cu un tupeu explicabil doar prin ignorarea propriei ignoranțe, i s-a răspuns că aceasta ar demonstra calitatea scăzută a cărții cu pricina. Dacă ar fi fost o carte bună, cunoașterea ei ar fi permis obținerea calificativului maxim. „Bună cartea, librarule? Foarte bună! Atunci dă-mi trei.” Ca să fii un mare profesionist este de ajuns să citești o singură carte, nu-i așa?

Deși oficial forma de învățământ este cu frecvență, prezența a devenit de mult simbolică. Motivele absenței sunt nenumărate. De la cele aparent onorabile (de tipul, „știți, eu am serviciu”, ceea ce este frumos, dar nu poate suplini prezența la școală și învățătura), la cele absurde (de tipul, „eu vreau diploma, dar nu voi practica profesia”).

Viorel Roș, profesor de drept

Când profesorii nu primesc la examen studenții cu un număr exagerat de absențe, izbucnește criza. Mai bine îl plătești pe profesor să vorbească precum un caraghios în fața unei săli goale, decât să îi obligi pe studenți să vină la școală. Iar dacă la examen se intră cu încălcarea regulii prezenței, de ce să nu se iasă cu încălcarea regulii care interzice copiatul?

Despre plagiat nici nu mai merită să vorbim. Sistemul copy-paste este un cancer al învățământului. Transcrierea unui text din bibliografie în lucrarea proprie, cuvânt cu cuvânt și literă cu literă, presupunea trecerea lui prin creier, acolo unde lăsa urme utile.

Transferul unui bloc de cuvinte și fraze prin intermediul calculatorului face ca informația să circule cu ocolirea creierului și atrofiază gândirea.

Învățământul online a pus capac tuturor acestora. Orice relație umană, cu caracter formativ, între studenți și profesori s-a pierdut.

Studentii Facultatii de Drept din Bucuresti protestează pe treptele facultății față de schimbările aduse legilor justiției și codului penal, marți, 20 decembrie 2017. Inquam Photos / George Calin

Comunicarea se face numai prin mijlocirea cuvintelor. Mimica, modulația vocii, limbajul trupului, privirea nu se mai folosesc. Profesorul negociază cu studenții pentru ca toate camerele video să fie deschise și să poată observa cât de cât reacția auditoriului. De dialog nici nu mai poate fi vorba. În plus, eficiența transmiterii cunoștințelor prin intermediul diferitelor aparate electronice este redusă și pentru că lecțiile prezentate pe ecran nu pun în funcțiune acei centri cerebrali care permit concentrarea și înțelegerea.

Studentul se uită la ecran, aude și nu reține mai nimic. În special nu reține demonstrațiile complexe ale unor adevăruri subtile.

Astfel, producătorii de competențe se transformă în producători de gunoi; incubatoarele inteligenței superioare devin tiparnițe de diplome.

Ce este de făcut în asemenea situații? Da, învățământul juridic este în moarte clinică. El nu poate fi resuscitat, însă, prin gesturi histrionice.

Problema nu se rezolvă prin depunerea simbolică de coroane mortuare la porțile facultăților, devenite cavouri ale științei; după care mergi să îți ții cursul în fața unor calculatoare la umbra cărora studenții dormitează gândind la nemurirea sufletului.

Soluția este refuzul real, efectiv, concret de a participa la această farsă universitară. Adică refuzul profesorilor, dar și al studenților, de a mai practica învățământul online, mințind lumea și mințindu-se pe sine că totul merge nemaipomenit de bine în cea mai bună dintre lumi.

Nu coroane trebuie depuse, ci demisii. Nu de gesturi simbolice care nu deranjează puterea politică este nevoie, ci de proteste autentice exprimate în numele adevărului.

Așa cum frumos spunea un profesor de drept pe pagina sa de FB: „Dacă unii vor să avem un fals proces de învățământ, care să producă falși specialiști, eu nu vreau să fiu un fals profesor.” Fără un asemenea refuz, nu doar învățământul juridic, ci, mai ales, sistemul judiciar românesc nu vor mai avea nici un viitor.