Raphael. Se năștea și murea într-o zi de 6 aprilie…

În februarie, după audiența mea la Papă, m-am dus în Panteon și i-am lăsat un trandafir pe piatra sa funerară. Inițial am vrut să amân gestul și să îl fac astăzi, când programasem să fiu la cea mai mare expoziție dedicată lui vreodată, în Roma. Dar parcă Dumnezeu știa că are alt plan.

• Sondaj Avangarde. 56,4% dintre români agreează ideea alegerilor anticipate
• In the same week that Poland signed 29 defense contracts with its own national industry, Romania signed with a single German supplier and rejected the only project manufactured domestically
• Mircea Cărtărescu împlinește 70 de ani. „Viața e mai mult decât scrisul! Îmi spun asta, practic, în fiecare zi, dar, îmi spun și asta: eu nu pot percepe viața decât prin scris! E diformitatea, monstruozitatea mea”
• Copiii României: Aproape 20% nu merg la școală, 25% se simt „frecvent triști” și 56% suferă de oboseală
• Iran nu crede „nici în cuvintele, nici în promisiunile” SUA

Raphael Sanzio d’Urbino este considerat unul dintre cele trei genii ale Renașterii, alături de Leonardo da Vinci și de Michelangelo Buonaroti. Unii cred că este chiar cel mai mare, Vasari, cel mai important critic al picturii, scriind că „în clipa în care ochii lui Raphael s-au închis, pictura însăși a orbit.”.

Născut la 6 aprilie 1483, a murit la 6 aprilie 1520. Avea doar 37 de ani. Astăzi se împlinesc 500 de ani de atunci.

Oprește, Doamne, clipa!

„Așezat în spatele șevaletului său, el lucrează. Așezată în fața lui, ea pozează. E goală până la brâu, o mână stă între coapse, iar cu cealaltă își susține sânul stâng acoperit de o paloare bleu.

Poate ca ea este cea care a găsit acest gest, dar că el a dezbrăcat-o nu e dubiu. Sau poate e invers? Rochia ei roșie este rulată în jos. Știe că acest voal lăsat la vedere, lejer și transparent, mai aerat ca o mătase, nu acoperă nimic. De fapt, ea nici nu are ceva de ascuns.

Ne putem imagina râsetele, tăcerile și nerăbdarea când el îi cere să stea nemișcată, ca într-un joc de-a șoarecele și pisica.  Joc de priviri, joc de îndrăgostiți.

Tabloul acoperă chipul pictorului și din când în când, pentru a-l vedea, ea se apleacă spre stânga. Îl urmărește cu privirea, cu buzele gurmande, aruncând asupra lui un aer de tandrețe și de complicitate.

Știe că acest moment va trece în secunda următoare, dar el este acolo tocmai pentru a-l surprinde, pentru că Raphael este pictorul clipei.

Timpul se oprește și modelul abandonează spectatorul care se uită la această capodoperă, pentru a fi alături de artist, bărbatul pe care îl iubește.

Scena ne dăruiește un moment de intimitate între cei doi, greu de egalat până astăzi.

Este pentru prima dată, cu excepția Grațiilor și a altor evocări mitologice, când Raphael realizează portretul unei femei goale. Va fi și ultima.

Fără gulere înalte, femeile Renașterii preferă să pozeze posterității în cel mai flatant acoperământ, și nu în simplitatea luminoasă a veșmintelor.

Pe de altă parte, acest portret nu este o comandă destinată vreunui colecționar bogat (Raphael este deja unul dintre cei mai scumpi pictori în viață), ci doar o dorință a artistului. Doar pentru el și ea.

Început de câțiva ani deja, este continuat și niciodată terminat. Asemeni Giocondei lui Leonardo.

Permanent în atelierul său, tabloul este acoperit cu o pânză și Raphael nu vorbește nimănui despre el. Este secretul lor. Pictorul și modelul său îl reiau mereu de unde l-au lăsat, ea pozează, el pictează, ca într-un permanent joc amoros.

Ea nu are complicații. La Fornarina (Fata brutarului, Brutăreasa), iubește viața, să râdă, să iubească din toată inima. Și, evident, mai presus de toate, îl iubește pe acest om care o privește și o prinde în vârful pensulelor sale.

E atâta senzualitate sub acest văl transparent, ca un sărut pe pântece, tandru și erotic. Atât cât permit timpurile, poate ceva în plus, pentru că Raphael își poate permite orice, sau aproape orice. Raphael artistul, seducătorul, acest bărbat fin pe care femeile îl adoră și pe care le face fericite. Până într-acolo încât nu poate picta în liniște dacă dragostea lui din acel moment nu e prin preajmă.

Unul din prietenii și protectorii săi, bancherul Agostino Chigi, finanțatorul Papei, care i-a comandat propriul lui palat de plăceri, La Farnesina, știe că fără iubita pictorului acesta nu va putea lucra, și îi acceptă prezența pe șantier.

Fără ea, Raphael nu poate. Geniul intră în grevă în lipsa iubirii.

În plus,  e brățara pe care ea o poartă pe brațul său stâng, ca un fel de „bijou Cartier”, model renascentist, gravat cu numele lui, Raphael Urbinas, nu departe de sânul Fornarinei. Raphael al inimii ei. Pare că îi declară cu degetele îndreptate spre această bijuterie: „Pe tine te iubesc!”

Emoționantă, își așează degetele în poziția care exprimă fidelitate, o trăsătură care până acum nu a fost virtutea principală a tinerei femei despre care se spune că a fost amanta adorată a lui Iulius al-II-lea, Pontiful de fier, soldatul gata să scoată oricând sabia pentru apărarea regatului Bisericii.

Dar în 1519, când Raphael o pictează, bătrânul Papă e mort deja de 6 ani, și, fără dubii, Fornarina este toată și pentru totdeauna dedicată actualului ei iubit, care are 36 de ani, se află în apogeul unei cariere fulminante și al celor mai importante onoruri, dar vai!, chiar în plină forță a vârstei, deja spre sfârșitul vieții sale.

Trei, Doamne și toți trei

Dumnezeu a consimțit să trimită printre oameni un înger care să îi ghideze prin întunericul tenebros și să le lumineze lumea. L-a trimis pe Raphael. El îl depășise deja pe Leonardo, apoi pe Michelangelo, ceea ce spune multe despre dorința divină de a pune capăt obscurantismului unui Ev Mediu agonizant.

Trei genii dintr-o dată într-un spațiu și într-un timp, ca o respirație de viață a umanității. Pentru că Dumnezeu a văzut, cu siguranță, că între delicatețea lui Leonardo și forța lui Michelangelo, lipsea o altă virtute indispensabilă pentru înălțarea lumii, a creat grația și l-a trimis pe Raphael să o împlinească.

Raphael s-a născut la 6 aprilie 1483 și n-a murit vreodată, sau a murit atât de puțin, pentru că este o figură vie a eternității.

Se naște la Urbino, într-o perioadă în care nobilimea de aici este una dintre cele mai importante ale Europei. Suntem în cursul construcției Palatului Ducal. Viața artistică și culturală este de excepție.

Micuțul Raphael crește înconjurat de frumusețe, echilibru și armonie. Tatăl său, Giovanni Santi, este pictorul oficial al Curții, astfel încât Raphael beneficiază de oportunități extraordinare. Mai ales că este înzestrat cu talent.

Capacitățile și abilitățile sale de asimilare și de imitare  sunt impresionante.

Nu știm exact dacă a fost elevul lui Perugino, cel mai celebru pictor al epocii, dar știm sigur că l-a întâlnit, l-a văzut lucrând și l-a imitat. De altfel, primele sale tablouri sunt dificil de diferențiat față de cele ale maestrului. Studiază și arhitectura și face câteva desene pentru Palatul Ducal din Urbino. De-a lungul întregii sale opere, vom întâlni acest sens atât de particular al armoniei și al construcțiilor arhitecturale.

La 17 ani este deja magister, cu dreptul de-a avea propriul său atelier, ajutoare și elevi. Nu e timp de pierdut când ești un geniu.

Apoi, se întâmplă ceva extraordinar: după căderea familiei Medici, Republica florentină îi cheamă pe Leonardo și pe Michelangelo la Florența. Raphael li se alătură în 1504. Are doar 21 de ani.

Cei trei în același oraș. Un vis.

Ni-i putem imagina. Leonardo, bătrânul maestru-are deja 52 de ani-toată delicatețea din care e făcut omul, artistul, creatorul. Michelangelo, încruntat deja-are 28 de ani- poartă cu el forța interioară și emoția maximală, dar  nu suportă pe nimeni pe lângă el. Și îngerul Raphael, sosit pentru „a învăța”, cum avea el însuși să mărturisească.

A semnat deja câteva opere, portrete, madone, îngeri, un Saint Sebastian de o eleganță supremă, o Annonciation, o monumentală Încoronare a Fecioarei, pe lângă Saint Georges, Saint Michel, Visul cavalerului și-n plus Cele trei Grații, declinare perfectă a nudității, a chipurilor, a feselor și a profilului, magnifice, de dimensiuni reduse, doar 17 cm pe 17, conservate astăzi la Muzeul Condee din Chantilly.

La Florența, tocmai se derulează un duel fără precedent, două genii față-n față: Leonardo da Vinci și Michelangelo se înfruntă pentru a ilustra bătălia de la Anghiari din Palazzo Vecchio. Nu va fi nici învingător și nici învins. Leonardo, căutător permanent, încearcă o nouă tehnică de frescă, dar capodopera sa nu va ține, curgând pe pereți. Iar Michelangelo, nu o va termina vreodată pe a sa.

Leonardo îl primește pe Raphael în atelierul său. Este emoționat, privește, admiră, copiază câteva crochiuri. Toată viața va exprima admirația sa pentru Leonardo.

Descoperă capodoperele Renașterii florentine, îl descoperă pe Donatello și pe ceilalți. Muncește. Portrete și imagini ale devotamentului absolut, fecioare și madone, Bella giardiniera sau  Madonna cu fiul și Sfantul Ioan Botezătorul, comenzi date de privați. Continuă să lucreze pentru Urbino, locul său natal, și pentru Perugino.

Călătorește la Perouse unde Montaigus și Capulet ai epocii, se numesc Baglioni și Oddi. Papa însuși nu a reușit concilierea lor. Cele două familii rivalizează inclusiv pe tărâmul artei. Raphael este cel care le va pune de acord.

Pentru Oddi va picta Încoronarea Fecioarei, iar pentru Baglioni Transportarea trupului lui Christos, la fel de somptuoase amândouă.

Vaticanul îl cheamă în Camerele sale

La Florența însă nu se găsește un mecena pentru tânărul artist. Destinul său avea să se împlinească la Roma.

1508. Iulius al II-lea, lăsat să privească permanent portretul realizat de Pinturichio al predecesorului său, Alexandru al-VI-lea, un Borgia pe care îl detestă, decide să amenajeze etajul de deasupra și pentru a decora camerele îi invită pe cei mai faimoși pictori ai timpului, Perugino, Bramante și pe Raphael, recomandat de Curtea din Urbino. I se încredințează pictura Camerelor papei.

Nu îi ia mult timp să transforme pereții în minuni și pentru a nu-l pierde, Papa îi conferă titlul de scribe des breves, un fel de secretar pontifical, cu retribuții regulate.  Astăzi am putea vorbi de „abuz de bani publici”.

Devine pictorul oficial al Papei. Are un vecin, deloc comod, în Michelangelo, care pictează plafonul Capelei Sixtine. Michelangelo nu iubește pe nimeni, este gelos pe toți, nu are încredere în nimeni, până la punctul în care își concediază pentru trei luni propriile lui ajutoare și decide să picteze singur.

La polul opus, Raphael este un om plin de curtoazie, seducător, cu umor, charmant cu oricine, lucrând alături de o echipă întreagă de asistenți care în foarte scurt timp îl adoră și-l venerează dacă nu ca pe un dumnezeu, oricum ca pe cel mai bun dintre oameni, dintre artiști și dintre patroni.

Michelangelo nu suportă ca cineva să vină să îi vadă creația. Într-o zi, după o ceartă cu Papa Iulius al-II-lea, se refugiază câteva zile la Florența. Raphael profită și obține cheia Capelei Sixtine de la prietenul său, Bramante. Rămâne amețit. Revenit în Camerele sale, adaugă atâta vigoare, forță și grandoare personajelor sale încât, la întoarcere, Michelangelo văzând schimbarea, îl acuză pe rivalul său de plagiat. Dar Raphael nu se supără și mai mult decât atât, în imensa frescă pe care o va intitula Școala din Atena, îi va da personajului principal, Platon, chipul lui Leonardo da Vinci, și aduce în prim plan un Heraclit puternic căruia îi va da trăsăturile lui Michelangelo. În ceea ce-l privește, alege să se picteze ca un tânăr discret, anonim, în partea dreaptă, privind către obiectiv.

Totul îi desparte pe cei doi. Unul pare născut bătrân, celălalt pare lăsat în lume pentru a rămâne mereu tânăr. Unul cu fața brăzdată, închis în bârlogul său, solitar, atunci când pictează femei le face corpul de atlete și le adaugă sâni. Celălalt, etern adolescent, este înconjurat mereu de un grup zgomotos, vesel și plin de viață, în timp ce femeile sale au mereu rotunjimile și curbele feminității.

Îl iubesc pe Raphael, îl admiră, îl flatează, îi fac curte, vor să fie pictați de el. Înțeleg că pictura nu este doar imaginea lăsată de Michelangelo, idealizarea anatomiei, ci și altceva: grația. El este sinteza între Leonardo și Michelangelo.

Tratat ca un prinț la Roma, Raphael s-a bătut pentru Vatican pe care l-a decorat el însuși, dar își va lăsa amprenta și în alte palate construite pentru nobili importanți, cum este La Farnesina, casa dragostei prietenului său, Chigi, bancherul Papei. Se alătură construcției celei mai mari vile a Renașterii, Vila Madame, un proiect extraordinar care va rămâne însă neîmplinit.

Câștigă sume enorme. E bogat, foarte bogat. Dar este în egală măsură generos.

Îmbină cele două activități ale sale: femeile și pictura. Nopțile lui sunt la fel de lungi ca și zilele.

După moartea lui Iulius al-II-lea, devine arhitectul șef al Bisericii Sfântul Petru, continuând opera lui Bramante care l-a ales ca succesor. Pasionat de Roma imperială, începe să reconstruiască planul orașului și lui îi datorăm conservarea comorilor antice.

Într-o scrisoare adresată Papei Leon al-X-lea, îi împărtășește acestuia durerea sa pentru pierderea vestigiilor antice ale Romei. Se opune ferm demolărilor care se făceau atunci în masă pentru a construi peste tot. Bramante însuși a distrus enorm. Bronzul fațadei Panteonului este luat pentru coloanele lui Bernini din Basilica Sfântului Petru. Mai târziu, la Roma avea să se spună „Ceea ce barbarii nu au făcut, au desăvârșit Barberinii ( Familia Papei Urban al-VIII -ea)”.

Spre fericirea lui, Raphael nu va cunoaște teribila ocupație din 1527 când trupele mercenare neoprotestante germane ale lui Carol Quintul au rămas la Roma pentru 7 luni.

Întreprinzătorul Raphael, pictor și arhitect, conduce un întreg regiment de discipoli. Unii pictează mâini, alții chipuri, alții animale sau peisaje, dar mereu, la originea desenului principal este el.  Este el cel care declară terminat un proiect, care îl începe iar și iar, până la perfecțiune.

O frescă, un tablou, o operă care iese din atelierul lui Raphael este exaltarea idealului de grație și armonie.

Marile șantiere îi comandă operă după operă, pe lângă comenzile particulare, portretele prietenilor, Baldassare Castiglione, cele două Dublu Portret, opere de suflet precum Dama cu voal, misterioasa femeie frumoasă, și în sfârșit față în față cu Fornarina și zâmbetul ei de Giocondă care invită la sărut.

Spre deosebire de Mona Lisa care ne ține la distanță cu chipul ei care ne ia în derâdere, buzele Fornarinei sunt pline de charm și de chemare.

De atunci, Raphael își pictează adorata peste tot. Această femeie aproape în genunchi, aflată în prim plan, la dreapta, în Transfigurarea lui Christos, ultimul său mare tablou, este ea, fără dubii. La fel cum tot ea este în fresca Izgonirea lui Eliodor din Templu, în genunchi, în prim plan, în partea stângă.

Canova avea să spună că cele mai frumoase femei ale lui Raphael au fost cele inspirate de femeile pe care le-a iubit în realitate. Autorul celebrei marmure care o întruchipează pe Pauline Borghese lungită vorbea în cunoștință de cauză.

Fornarina a dat trăsăturile sale musei Clio în fresca Parnassului din Camera Semnării a Vaticanului. La fel cum tot ea stă în spatele Sfintei Cecilia, a Sfintei Margareta și în alegoriile Justiției.

Câteodată păstrează corpul iubitei sale și schimbă doar chipul, altădată îi păstrează fața și schimbă doar trupul.

Să mori rănit din dragoste de viață

Raphael este îndrăgostit. Am putea spune că și Fornarina, motiv pentru care cardinalul Bibbiena, unul din prietenii săi, insistă să îl căsătorească cu una din nepoatele sale, fapt pe care îl acceptă, dar pe care îl amână mereu și mereu sub diferite pretexte. Vrea să trăiască după bunul său plac.

Pe de-o parte îi place să fie amantul tinerei fiice a brutarului, pe de altă parte îi place să fie genial, adulat, admirat, bogat, frumos, generos și înconjurat de omagii.

Am putea crede că toate grațiile i-au fost date la naștere pentru a-i permite să își împlinească opera fără dificultăți. Ceea ce nu-l împiedică să fie posedat de o nesfârșită dragoste de viață. Până într-acolo încât Vasari, unul dintre primii săi biografi, afirmă că în ultimul său an de viață, Raphael avea o activitate sexuală atât de intensă și o frenezie dusă la extreme încât l-au ucis.

 „Din exces de dragoste- scrie Vasari-Tot timpul atașat pasiunilor sale, continua să se dăruiască fără măsură plăcerilor sale amoroase. O dată (în mod cert nu doar o dată), avea să trăiască cu atâta ardoare încât s-a întors acasă înfierbântat până la a-i face pe medicii chemați să creadă că are o congestie, văzându-l cum sângerează. Atât de slăbit încât avea nevoie să-și recapete puterile, s-a simțit pierdut și și-a scris testamentul.  Ca un bun creștin, i-a lăsat iubitei suficient cât să trăiască decent, s-a spovedit și s-a împărtășit, și a murit în ziua aniversării sale, vineri, la doar 37 de ani.”

Profesorul De Vecchi, specialist în Raphael și autorul catalogului operelor sale, crede mai degrabă că artistul a murit de malarie (sau de pneumonie) în atelierul său, înconjurat de femei și de prieteni.

„În clipa morții sale-scrie Vasari într-o scrisoare- zidurile Vaticanului au început să tremure, precum Templul din Ierusalim la moartea lui Christos. Papa însuși fu foarte speriat.  În camera mortuară a fost așezat ultimul tablou aflat în lucru, o Transfigurarea  a lui Christ, luminos, astfel încât toți cei care veneau să își ia rămas bun erau frapați de opera atât de vie, de acest Christ atât de radios care îi semăna pictorului, de lângă trupul său neînsuflețit. Toți aveau inimile distruse de durere”.

„Când acest nobil artist a murit, pictura însăși putea muri. Când el a  închis ochii, ea însăși a rămas oarbă.”

Giorgio Vasari

Frumoasa Fornarina se va retrage să îl plângă pe cel plecat, își va pierde surâsul și licărirea din ochii săi se va stinge pentru totdeauna.

Zvonul se va răspândi repede. Cel mai mare artist al secolului a murit din dragoste. Nu din lipsa ei, nu din durerea dragostei, ci din prea multă dragoste.

Nu se mai văzuse vreodată așa ceva. Vina îi revenea celei pe care o iubise într-atât, pentru că era prea dezirabilă. Era o făptură umană sau un demon?

Printr-un mare noroc, niciun blestem nu a căzut asupra ei, niciun predicator fervent nu a abătut asupra păcătoasei mânia populară sau divină. Invectivele lui Savonarola care au domnit peste Florența nu sunt departe. (1491-1498). Femeile au fost acuzate de vrăjitorie și arse pe rug pentru mai puțin de atât.

Întreaga Europă plonjase sub legea Inchiziției sub care avea să mai rămână încă două secole.

Patru luni mai târziu, 18 august 1520, Margherita (numele real al Fornarinei), fiica orfană a brutarului Franceso Luti din Sienna, intra în mănăstirea Sant Apollonia de Transtevere, unde va rămâne până la moartea sa, implorând în fiecare zi mila pentru a-și fi ucis iubitul cu forța iubirii. Fornarina, îngerul ucigaș.

Un tablou prin trei secole

De aici poate începe fabulosul destin al portretului brutăresei. Tenul său de piersică și ochii săi negri aveau să îmbrățișeze secolele și să anime pasiunile, atât pentru a o apăra, cât și pentru a o acuza. Dar reușita ei avea să fie faptul că a fost copiată și recopiată la infinit, de la Ingres la Picasso și dincolo de ei. Cel din urmă, sensibil în mod particular la erotismul modelului în fața pictorului, avea să îl reproducă în nenumărate feluri, pictându-se mereu și mereu în raport cu muzele sale.

Operă intimă a lui Raphael, tabloul (un ulei pe lemn de 87 pe 63 de centimetri) va rămâne în proprietatea urmașilor săi până în 1595, adică 75 de ani, înainte de a apărea din nou la lumină.

Va fi descrisă ca „femeie goală portret pe jumătate”, apoi ca „Venus goală, pictată pe jumătate”. Nimic altceva. Nu se vorbește despre model, ca despre un secret de familie păstrat de două generații, până când Roma însăși avea să îi uite numele sau identitatea.

Primul atac (1618),  violent și neașteptat, avea să vină de la Fabio Chigi, descendent al lui Agostino Chigi, prieten al artistului. Lipsiți de talent, descendenții se refugiază adesea în aroganță. Pentru el, tabloul este „mediocru și reprezintă o prostituată de joasă speță”.

Douăzeci de ani mai târziu, un estet se arată amuțit în fața acestei „Femei superbe…capabile să îți ia suflarea dacă o privești fără să te protejezi. Devine chiar o sirenă, imagine a tentației căreia nimeni și nimic nu îi poate rezista”. Iată reînviată creatura diavolului.

Secolele XVIII și XIX fac și ele din acest tablou o „chestiune de onoare”. Pentru gardienii moralei și virtuților, niciodată un artist ca Raphael nu ar fi putut comite ceva cu o asemenea făptură deplorabilă. Criticii atingeau culmile prostiei și ipocriziei: „Nu doar că această persoană este complet lipsită de maniere, dar este în egală măsură obscenă prin nuditatea sa, iar noi vom ignora cum Sanzio (Raphael) a putut s-o picteze.”

Foarte bine. Ea este atât de comună și de repudiată, încât am putea avea impresia că ne găsim în fața unei femei de condiție precară. Și asta se va spune despre Fornarina raphaeliană  la finalul secolului al XIX lea, invocându-se vulgaritatea modelului.

În ciuda acestor argumente, este absurd că însuși Raphael nu e găsit vinovat. Cum să ne imaginăm că ar fi putut frecventa o asemenea persoană de condiție îndoielnică? Nu, e clar: nu a făcut el acest portret.

Biata Fornarină, nu e îndeajuns de frumoasă pentru el, prințul Renașterii, care a inventat grația. Raphael putea găsi ceva mai bun. Toți apără geniul.

Dar pentru că trebuie să i se dea îngerului Raphael, totuși, o muză, criticii i-o atribuie pe Velata, numită așa pentru că purta un voal peste păr, semn că este o femeie căsătorită și mamă. Ea e reprezentată tot cu mâna dreaptă sub sânul stâng, dar e îmbrăcată, și mai ales e îmbrăcată cu haine scumpe. Ne privește drept în ochi, natural, și în părul său brun poartă o bijuterie asemeni celei purtate de Fornarina, însoțită de o perlă.

Ni s-a spus că urmele Velatei au dispărut din operele raphailene în jurul lui 1514 când Fornarina și-a făcut loc în viața lui. Ni s-a spus chiar că cele două femei semănau atât de mult încât ar fi, de fapt, aceeași persoană.

Oricum, doar Fornarina poartă un inel pe degetul inelar de la mâna sa stângă, fixată în partea de jos, așa cum se obișnuia în epocă. Și acest inel din aur cu o inscripție este simbolul unei alianțe. Mult mai târziu, din întâmplare, în urma unei curățări a tabloului vom descoperi prezența acestui inel nupțial. Oare Raphael însuși a mascat acest indiciu prea vizibil sau anturajul său, după moartea sa, vrând să acopere această probă prea evidentă? Nu știm.

În privința turbanului somptuos, bleu și auriu, care înconjoară capul său ca un prosop rotit în jurul părului, reprezintă o formă de voal roman adoptat de femeile căsătorite. Deci, nu îndeajuns de frumoasă pentru el, și nici îndeajuns de demnă, Fornarina?

Din fericire, câteva spirite luminate s-au ridicat deasupra unei mase pudibonde care se va deversa peste ea timp de trei secole.

Scriitorul și magistratul Charles de Brosses (1740) începe fără a se extazia: „Admirabil, finisaje și colorit de cea mai pură perfecțiune. Buna doamnă are trăsături regulate, tenul puternic, părul negru, ochii mari negri, prea rotundă, bătută, cu accente de paloare și de maur. Deși frumoasă, nu m-aș fi lăsat vreodată dus spre serviciile aceste dame marochine, dacă nu m-ar fi avizat Raphael.” Finalmente, chiar dacă n-o găsește pe gustul său, nu încearcă măcar să îi dezguste pe alții.

Stendhal, mai târziu, va vorbi despre „acești ochi negri ai femeilor lui Raphael care te fac să crezi că și-au petrecut noaptea cu amanții lor”, asigurându-ne că „Raphael nu a pictat vreodată ceva mai frumos decât acest piept”. Și, chiar din cauza iregularității chipului, „a nasului prea mare, prea avansat, a prea puținului spațiu între vârful nasului și bărbie”, el vede în ea o formă de frumusețe populară și adevărată care îl seduce. Frumusețea perfectă nu este neapărat dezirabilă. Așa încât, Fornarina, în mod evident, este erotică.

Privirea și surâsul ei sunt angajante. Invitație naturală la dragoste, cum o curtezană incită vaporul care trece sau ca o amantă care își copleșește amantul. Este chiar voalul acela transparent care face din pântecele ei cel mai „înalt loc al erotismului”, cum ne spune Daniel Arasse, specialist în Renaștere și care evocă aceste cuvinte ale amantelor din Cantique: „ curba profilului tău, opera mâinilor unui artist, buricul tău forma unei cupe din care vinul nu poate lipsi.”

Radiografiată de medici

Secolul XX va fi sensibil la tot charmul său și o va reabilita la statutul său de femeie iubită. Va deveni inclusiv științifică.

La Fornarina va fi examinată milimetru cu milimetru, restaurată, și, grație razelor X, vom afla că desenul este natural, fără niciun retuș și realizat de o singură mână. Nici măcar o singură corectare a vreunui gest sau detaliu.

Și totuși, rămâne acea paloare bleu de la sânul stâng care îi intrigă pe specialiști.

Ei bine, cei mai buni doctori au studiat-o, și în special doctorul Carlos Hugo Espinel de la Blood Presure Center Washington DC și Georgetown University.

După un examen medical în toată regula, el ne-a dat toate detaliile în celebra revistă științifică The Lancet.

 „Sânul drept-notează el-este bine format, rotund și proporționat. Este acoperit de o piele fină și uniform colorată în roz încarnat (culoarea pielii) ca și umerii sau burta. Mamelonul este roz și natural, în sus, aureolat de o culoare mai închisă. Dar sânul stâng este diferit, în mod clar mai mare și deformat.” Asistăm la o adevărată palpare.

Medicul analizează riguros forma și culoarea,  identificând „o minge în sân… o masă de formă ovală care pare dură dedesubtul indexului (cel de-al doilea deget) stâng. Dedesubtul acestei părți voluminoase, pieptul se relaxează. … Rotunjimea ne este subliniată de poziția indexului și formează baza acestei mase… Mamelonul  nu este deformat. Dar pielea care acoperă sânul nu este de aceeași culoare. Se vede o umbră bleu de la umflătură sub braț până la mamelon. Această protuberanță poate fi o mărgea de grăsime sau un nodul lipoid. Brațul stâng al Fornarinei pare mai mare decât în mod normal în funcție de perspectivă.”

Pe de altă parte, „analizele radiografice arată toate încercările lui Raphael pentru a reda exact acest aspect de bleu pal.” Nu mai puțin de nouă culori-negru, taupe, cenușiu închis, gri, roșu, bleu, crem, roz și maron- a folosit pictorul. Toate aceste nuanțe pentru a da o umbră acoperitoare sânului ca o anvelopă, ca o invazie de piele limfatică. „Analiza mea, continuă Carlos Hugo Espinel-sugerează că Raphael a introdus o inovație tehnică pentru a ne da seama de o descriere clinică a cancerului la sân”.

Raphael picta ce voia, cum voia.

Ea îi va supraviețui pictorului doar doi ani. Cum ar fi putut ști că moartea sa era deja scrisă în tabloul raphaelian?

Această tentă bleu peste sânul stâng, peste pielea perlată, carnea, o umflătură pe care credem că o putem simți sub degete, ca un bleu în inimă, un mic detaliu, o gâlmă ( căreia i-am spune astăzi nodul), va fi acolo, pictat, răul care o va sfârși.

La Fornarina, capodoperă incontestabilă. Și de asemenea, primul cancer diagnosticat printr-o radiografie a unui artist.”

Am tradus și adaptat acest „portret” al Fornarinei din „Le roman vrai des chefs-douvre” scrisă de Jean-Francois Chaigneau, o carte pe care am citit-o prin 2008.