România, o ţară a muzicii

Și asta nu se întâmplă pentru prima dată pe parcursul istoriei sale. Nu este vorba de o acțiune de imagine, propagandistică, în care să se bage sume imense doar pentru a atrage atenția lumii. Ci de un festival muzical ce se desfășoară din 1958 (fiind, astfel, unul dintre cele mai vechi încă active), care are de-acum un palmares absolut impresionant, un festival la care marii artiști ai lumii vin pentru prestigiul de a participa și pentru bucuria de a fi părtași la sărbătoarea muzicii. Există, fără îndoială, explicații solide pentru succesul excepțional al acestei manifestări, într-o țară în care succesele de acest nivel, în alte domenii, au fost și sunt rare. E evident că, la primele ediții cel puțin, personalitatea uriașă a lui Enescu, cota sa internațională și influența pe care a exercitat-o asupra unor mari muzicieni contemporani au cântărit greu în decizia unor nume mari de a trece dincolo de Cortina de Fier și a cânta la București. Apoi, este cert și că în jurul festivalului au stat mereu oameni de vocație, în egală măsură devotați și competenți, care, chiar pe timpul când noțiunile de comunicare și relații publice erau relative, au știut să creeze un profil manifestării și să îl mențină. E sigur că libertatea de după 1989 ne-a permis să facem tot ceea ce ideologia de dinainte ne interzicea: să comunicăm, liber și creator, cu lumea. În fine, un rol-cheie l-a avut, în această trecere a Festivalului „George Enescu” la un alt nivel, prezența esențială a lui Ioan Holender.  Toate acestea ar fi fost în zadar dacă n-ar fi existat altceva. Dacă România nu ar fi avut acel ingredient esențial, fără de care toate cele de mai sus nu ar fi dat, împreună, rezultatul impresionant pe care melomanii lumii îl înregistrează din 1958 încoace.

Nimeni nu a crezut că Enescu este o imagine mai înaltă decât o frunzuliță absurdă.

Dacă România n-ar fi fost, într-un anume fel, țara muzicii. În care există pasiune pentru muzică, talente și o școală care continuă să producă muzicieni desăvârșiți care, acasă sau pe marile scene ale lumii, fac cinste culturii din care provin. Și când te gândești că cineva a căutat, cu agenții de publicitate și bugete uriașe, un „brand” de țară! Iar tot ce a putut găsi a fost o … frunzuliță penibilă și un slogan, „Explore the Carpathian Garden”, care nu spune nimic despre România. Întrucât Carpați sunt și-n Ucraina, și-n Slovacia, iar turismul și imaginea unei țări nu se fac cu grădini. Ci cu elemente puternice, inconfundabile, care spun ceva definitiv despre acel loc. Iar Festivalul „George Enescu” este unul dintre acele elemente puternice de identitate pentru o națiune, care și-a dovedit în timp creativitatea, capacitatea de a inova, de a defini, în nu puține domenii, viitorul. Mii de străini vin, din doi în doi ani, și petrec zile și chiar săptămâni la București, pentru a vedea și asculta artiști și orchestre pe care nu le prea poți vedea decât o dată în viață. Mii de tineri români își fac în sălile de spectacol cea mai înaltă educație artistică, fie că sunt muzicieni în formare, melomani sau spectatori obișnuiți. Totuși, nimeni n-a găsit de cuviință să treacă muzica drept brandul de țară al României. Nimeni nu a crezut că Enescu este o imagine mai înaltă decât o frunzuliță absurdă. Ce eșec!… Dincolo de asta, sperând că în timp ne vom dezmetici și vom înțelege mai bine cine suntem și încotro mergem, să reținem că Festivalul Internațional „George Enescu” a reușit să devină un simbol al capacității noastre de a performa. Un simbol al creativității și, în același timp, al demnității.