România trebuie să își afirme utilitatea geopolitică reală, nu doar loialitatea declarativă

Războiul din Orientul Mijlociu, al cărui epicentru se află astăzi în jurul Iranului, ar trebui să ne determine să formulăm câteva reflecții sobre asupra intereselor României și asupra consecințelor strategice pe care această evoluție le poate avea pentru poziția noastră în sistemul de securitate american.

• Sorin Grindeanu: Îmi cer scuze românilor că nu am oprit această prăbușire mai devreme
• Bolojan, de la „salvator” la „asasin economic”. Datele INS arată o Românie prăbușită economic în ultimele 10 luni
• Avertismentul unui specialist de top: Bolojan e eșecul unei metode. Sistemul nu mai acționează coerent
• Dezvǎluiri devastatoare despre Volodimir Zelenski
• Sfârșitul bipartismului britanic: fragmentarea politică îi deschide lui Farage calea către Downing Street 10

Primul fapt care se desprinde cu claritate este tendința Statelor Unite de a-și reduce prezența operațională directă în Orientul Mijlociu, în eventualitatea în care regimul de la Teheran nu va fi schimbat. Nu este vorba atât despre o retragere deliberată, cât despre constatarea unor limite structurale. Washingtonul a descoperit că nu poate garanta în mod satisfăcător securitatea propriilor baze din regiune, în fața unor actori capabili să combine presiunea militară indirectă cu instrumente asimetrice.

Această realitate nu a scăpat aliaților arabo-suniți ai Statelor Unite. Ei au observat, cu luciditate, că protecția americană este ierarhizată: apărarea spațiului israelian rămâne prioritatea absolută a Washingtonului. În același timp, statele din Golf au experimentat direct vulnerabilitatea infrastructurilor lor energetice și fragilitatea modelelor economice dependente de stabilitate regională: perturbarea fluxurilor turistice, reticența investitorilor, volatilitatea piețelor energetice.

În aceste condiții, este de așteptat ca aceste state să adopte o strategie de diversificare a parteneriatelor. Nu este vorba neapărat de o ruptură cu Statele Unite, ci de o politică de echilibru, orientată spre puteri capabile să intermedieze relația cu Iranul. În mod natural, două nume apar aici: Vladimir Putin și Xi Jinping, ale căror state dispun de canale de comunicare funcționale cu Teheranul. De altfel, acordul de normalizare diplomatică dintre Arabia Saudită și Iran, intermediat de China și semnat în martie 2023 la Beijing, a fost simptomatic. El a revelat mai puțin o apropiere ideologică și mai mult conștientizarea riscurilor pe care o confruntare permanentă cu Iranul le-ar avea asupra proiectului de modernizare saudit.

În sfârşit, interesele regionale ale Turciei reprezintă un factor de constrângere pentru Statele Unite, dar chiar şi aici Iranul a dovedit că are capacitatea de a atinge zona în care se află Incirlikul.

În fața acestor constrângeri și confruntat cu dificultatea utilizării pe termen lung a bazelor din regiune — precum și cu limitele unui dispozitiv aeronaval costisitor și greu de menținut permanent (şi mai ales menținut la distanță pentru a nu fi expus) — Washingtonul redescoperă utilitatea strategică a statelor europene de proximitate față de Orientul Mijlociu. În această categorie intră România și Bulgaria.

În această cheie trebuie interpretată decizia Statelor Unite de a reloca aeronave și echipamente militare pe teritoriul românesc. Este probabil ca această mișcare să nu fie conjuncturală, ci parte a unei ajustări mai profunde a dispozitivului strategic american. Statele Unite nu se pot dezangaja din securitatea Israelului, dar au nevoie în același timp de capete de pod stabile către teatrul strategic al Orientului Mijlociu.

Prin urmare, prezența militară americană în România trebuie interpretată mai puțin prin prisma confruntării cu Rusia și mai mult ca parte a unei arhitecturi logistice și operaționale orientate spre sud-est, către spațiul levantin și Golful Persic.

Pentru diplomația românească, această realitate ar trebui să constituie un punct de plecare. Dacă va fi înțeleasă corect, ea poate transforma prezența americană de pe teritoriul nostru într-un instrument pentru relansarea parteneriatului strategic româno-american și pentru restabilirea unui dialog politic la nivel înalt, în care România să își afirme utilitatea geopolitică reală, nu doar loialitatea declarativă.