RUXANDRA CESEREANU pentru QMagazine: Mă uit la România,cu binoclul ori lupa, şi văd un peisaj compozit, ofertant, dar mânat adesea de gunoaie

Ruxandra Cesereanu poetă, prozatoare, eseistă, s-a născut la Cluj, într-o zi de 17 august, şi trăieşte în acelaşi oraş, unde este profesor la Facultatea de Litere în cadrul Departamentului de literatură comparată. Face parte din stafful Phantasma-Centrul de cercetare a imaginarului, în cadrul căruia a condus ateliere de scriere creatoare în poezie, proză şi scenariu de film.

Este redactor-şef la revista de cultură Steaua. A publicat 8 cărţi de poezie, 7 cărţi de proză şi 8 cărţi de eseu. Este tradusă cu cărţi de poezie şi proză în limbile engleză, italiană şi maghiară. A coordonat 7 cărţi colective cu analize de mentalitate despre România. A publicat două cărţi experimentale de poezie, scrise la 2 mâini, împreună cu Andrei Codrescu şi Marius Conkan.

Momentul aniversar de astăzi a fost pretextul pentru a „călători” împreună în lumea psihedelică a acestui intelectual rafinat și discret.

Ce este România? Raiul, Infernul, drumul între ele?
România nu e o ţară nici mai bună, nici mai rea decât altele. Prin aproximare ar putea fi, într-adevăr, un purgatoriu. Are mai multe defecte de ţară decât calităţi, dar e o entitate care ar putea, totuşi, fi îmbunătăţită, dacă nu ar funcţiona hemoragic şi ritualic corupţia şi mercenariatul.

Când vă uitaţi la ţara dvs, ce vedeţi?
Mă uit la România (cu binoclul ori lupa, ca un entomolog să spunem, ori ca un navigator) şi văd un peisaj compozit, ofertant, dar mânat adesea de gunoaie. Cuvântul peisaj are, fireşte, mai multe conotaţii.
Nu în zadar am scris un roman-frescă despre România comunistă, cu titlul „Un singur cer deasupra lor” (2013, ediţia I, 2015, ediţia aIIa). Am fost marcată şi preocupată de ce este şi ce a fost ţara mea. Va urma cândva şi o frescă despre postcomunismul românesc. Cândva. Dacă prima frescă mi-a luat un deceniu, probabil cam tot atât îmi va lua şi a doua frescă, dacă nu cumva chiar mai mult.

Când vă uitaţi la cultura ei post decembristă sunteţi încredinţată că libertatea a fost un factor favorizant de valori ?

Libertatea e întotdeauna sănătoasă, chiar dacă uneori riscă să fie anarhică şi agresivă. Insolenţa îşi are rostul ei, după cum ştim deja, dacă ne gândim la cazul avangardei.

Am mizat întotdeauna pe polimorfism şi varietate, nu pe monocromie şi canon unic.

O cultură reală şi vie nu poate fi decât sub semnul metamorfozelor, ori chiar al anamorfozelor şi al înnoirilor multiple. Acest fapt nu înseamnă că vechiul canon (literar, de pildă) dispare, ci doar că el este însoţit ori bemolat de alte noi direcţii artistice întotdeauna binevenite şi chiar spectaculoase.

Suntem o cultură mare? Sau una mică…vorba unui filozof!

Mă feresc de vreun diagnostic fatal legat de mărimea ori micimea culturii române, întrucât astfel de formule îmi par desuete şi inhibate. Voi spune doar că, literar şi artistic, România actuală este un spaţiu competitiv şi foarte viu, dar care are nevoie de traducători angajaţi oficial, de agenţi artistici, de instituţii de manageriat cultural, de publicitate susţinută la nivel naţional şi internaţional, de investiţii în promovarea culturală. Fără toate aceste forte şi instrumente de sprijin, cultura română nu are cum să aibă impact internaţional şi să fie recunoscută decât exceptiv ori prin hazard.

Care sunt oamenii publici pe care îi preţuiţi şi de ce?

Am admirat necondiţionat şi deplin un singur politician român, pe Corneliu Coposu. Anii săi mulţi trăiţi în închisorile comuniste şi felul în care a rezistat, deşi a fost supus unui regim de exterminare,     l-au făcut să fie, după decembrie 1989, unul dintre rarii politicieni verticali şi demni, chiar dacă Partidul Naţional Țărănesc Creştin şi Democrat nu mai există astăzi în Parlament şi e considerat, în general, un partid fanat.

Corneliu Coposu a fost un model etic în toată legea. În rest, am avut decepţiile mele politice, umane, ideologice, prezidenţiale, ministeriale, parlamentare (lista poate continua), chiar dacă există, cu siguranţă, oameni politici măcar relativ capabili şi necorupti. Aşa cum există, desigur, oameni publici inteligenţi şi fascinant de urmărit la nivel de retorică şi ideație.

Un alt model etic personal este, în mod special, bunicul meu patern, Vasile Cesereanu, preot greco-catolic de neclintit în credinţa sa. În ciuda persecuţiilor pe care le-a suferit a fost un războinic. El este un model etic (şi un dar, de fapt) pentru maturitatea mea. Vasile Cesereanu s-a născut în1899, într-un sat transilvan, şi a murit în exil, la Roma, în 1984. A fost constant hărţuit în timpul regimului comunist şi a făcut, adunaţi, 6 ani de puşcărie politică.

Pot schimba ceva intelectualii în politică?

Nu ştiu dacă intelectualii pot schimba, de facto, ceva în mersul politicii de la noi, dar măcar încearcă. Aşa încât, cel puţin, nu li se poate reproşa că sunt pasivi.

În România, spre deosebire de alte ţări, intelectualii au fost mai mult de dreapta! Cum se explică fenomenul?

Dacă stăm să contabilizăm şi să facem liste cu opţiunile ideologice ale intelectualilor români, în secolul XX cel puţin, vom ajunge la o remiză: au fost atât de dreapta, cât şi de stânga, în funcţie de regimurile totalitare în care au vieţuit şi s-au exprimat şi în funcţie de tendinţele şi modele epocii. După revoluţia română, anticomunistă (nu doar anticeauşistă), intelectualii au fost în mod previzibil de dreapta. Actualmente, însă, stânga are destui partizani în rândul intelectualilor tineri (ori relativ tineri), alergici la intelectualii publici aflaţi la maturitate şi senectute. E vorba, de fapt, şi despre o bătălie între generaţii, într-o anumită măsură.

Cine sunt acei intelectuali români care au făcut pentru ţara lor mai mult  decât politicienii?

Romulus Rusan şi Ana Blandiana, creând Memorialul de la Sighet al victimelor comunismului (un muzeu care concentrează nuanţat şi etapizat cei 45 de ani de represiune comunistă în România) au făcut mai mult decât orice politician, pentru recuperarea adevărului din istoria recentă a românilor. La fel, Lucia Hossu-Longin, care a iniţiat, la televiziunea publică, în 1991, amplul serial documentar Memorialul Durerii, ce continuă şi astăzi. Sunt doar două pilde, dar mai există destule altele.

Fotografia mea preferată, la maturitate, cu Ana și Romi, un cuplu grozav de constructori ai Memorialului de la Sighet. Și un cuplu grozav, sudat proverbial, în viață, dragoste și prietenie.

De la prima la ultima carte, ce „drum” a parcurs scriitorul care sunteti?

De soiul meu creator probabil sunt un fel de subiect multiplu, întrucât scriu mai multe genuri (poezie, proză, eseu) și manifest predilecție pentru teatralitate, carnavalesc, alchimie, metamorfoză, ludic, dedublare, labirint, inițiere, autoficțiune, onirism, dar și pentru neorealism și cotidian (paradoxal poate). Așa încât nu sunt aptă să dau un verdict asupra destinului meu literar, ci doar să recunosc că rezonez cu structurile polifonice.

Presa românească este ceea ce aţi dorit pentru ţara dvs după 1989?

Presa românească este o piaţă de zarzavaturi, unde zarzavagiii se întrec în a-şi striga marfa, ca să o vândă cât mai bine.

Cum arată o stare psihedelică a Ruxandrei Cesereanu? Cum intraţi într-o astfel de stare şi ce factori o favorizează?

Stările psihedelice nu sunt ceva provocat în ce mă priveşte, ci fireşti. Când eram tânără, am ascultat multă muzică progresivă şi psihedelică. Mă consider o pinkfloydiana pe viaţă. Dar am ascultat la fel de mult trupe precum The Doors, Led Zeppelin, Uriah Heep, Deep Purple, Jethro Tull, Gentle Giant, Genesis, Yes, Velvet Underground şi nu numai. Probabil că am izbutit să-mi disponibilizez psihicul şi capacităţile creatoare în sens psihedelic, pe fondul acestei muzici, până în punctul de unde am devenit aptă să creez, adică să scriu literatură fără să mai am nevoie de muzică însoţitoare. Recunosc că am scris şi pe muzică, mai ales pe Pink Floyd şi The Doors. Iar ultima mea carte de poezie de până acum, publicată în 2014 şi numită „California (pe Someş)”, este chiar o carte psihedelică şi flower power despre poezie.

Delirionismul este, prin urmare, o formulă simili- psihedelică personală, aplicată literar.

Când așteptăm următoarea dumneavoastră carte?

Următoarea mea carte va fi una de proză sau eseu. Poezia o amân vreo cinci ani, dacă nu și mai mult, vremurile pe care le trăim mă silesc să mă adaptez la mersul lucrurilor.

Un delir de bun augur! Ruxandra Cesereanu, La mulți ani! Ne reîntâlnim în paginile viitoarelor cărți!