Să nu mori niciodată!

Contrar multor opinii, viața creștină nu este amorfă, ci dinamică, firească. Ba chiar supra-firească. Altfel spus, Biserica Mântuitorului Hristos nu este baba șleampătă și senilă, out of time, care habar nu are pe ce lume trăiește, ci este bătrâna și înțeleapta Doamnă care străbate Istoria, arătând fiecărei generații de trecători pe acest pământ cum putem să nu murim vreodată.

• PSD, întâiul chemat
• Miza unei întâlniri care poate schimba fața lumii
• Da’ unde e vila?
• Fostul șef ADR, căruia vicepremierul Oana Gheorghiu îi trimitea „mailuri exploratorii” pentru contracte cu Schwarz, ia în calcul sesizarea DNA. Ea îl acuză de fake news
• Vizita secretă a lui Netanyahu. Israel confirmă. Emiratele infirmă

AM ÎNCEPUT SĂ VORBESC CU PROPRIA MOARTE

M-am întâlnit prima dată cu moartea pe la 30 de ani, într-un moment dificil al vieții. M-a îngrozit gândul că părăsesc acest tărâm și îmi rămân copiii, micuți pe atunci, fără tată. Ca preot, tânăr și speriat de perspectivă, nu am găsit alt remediu decât rugăciunea. Nu psalmodiere lină, nu text liturgic ales cu grijă, ci doar strigătul disperat, rugăciune fără de cuvinte venită din străfundul a ceea ce eram atunci, o făptură îngrozită de moarte.

A vrut Dumnezeu să nu se întâmple asta, dar, de atunci, am început să vorbesc cu propria moarte. Am încercat, în special în predicile funebre pe care trebuie să le țin la slujbele de înmormântare, să mă feresc de ipocrizia cuvintelor multe și (eventual) frumos spuse doar din poziția celui care crede că lui nu i se poate întâmpla așa ceva. Exercițiul de a te pune imaginar în propriul sicriu este unul care schimbă multe în tine.

Răstignirea lui Iisus, pictură de El Greco Foto Q Magazine

Mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu gândul că și eu voi muri. Nici acum nu sunt chiar împăcat. Moartea sperie pentru că este împotriva firii. Până și Domnul, înainte de a fi țintuit pe Cruce, S-a rugat să treacă suferința și moartea: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! (Matei 26, 39).

Moartea este anapoda pentru că vocația fiecăruia dintre noi este Viața. Ni se spune Eu am venit ca viaţă să aveţi și din belșug să o aveţi (Ioan 10, 10), iar acest adevăr este trăit de fiecare dintre noi. Intuim, simțim că este așa. Dacă nu ar fi, nu s-ar povesti…

DOMNUL NE TRAGE SPRE VIAȚĂ

Răspunsurile și liniștea în fața angoaselor morții ne vin de la Domnul Iisus Hristos, Cel care a făcut două lucruri pe care nimeni altcineva nu le-a făcut. În primul rând, a murit în locul nostru, ca supremă dovadă de iubire. Una este să îți compun o melodie de dragoste, alta este ca în numele aceleiași iubiri să îți cedez, prin transplant, jumătate din ficatul meu. Parcă m-aș gândi de două ori dacă renunț la ficatul meu pentru tine. Cu atât mai mult atunci când ar trebui să mor în locul tău.

În al doilea rând: să presupunem că mor în locul tău! Dacă fac asta, și totul se oprește aici, este minunat, demn, eroic, dar comun, pentru că este plină istoria de astfel de eroi. Așa s-au născut legendele, baladele, odele.

Dar El, Domnul meu și Dumnezeul meu, face ceea ce nimeni altcineva nu a mai făcut: vine înapoi din moarte, Învie. Ne arată că se poate. Ne arată că iubirea biruiește moartea. Ne invită pe același drum pe care a mers El mai înainte. Nu ne împinge către viață, ci ne trage spre viață.

Astfel, Învierea Lui devine pentru noi temelia, începutul și sfârșitul existenței noastre. Dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa și propovăduirea noastră, ne spune Sf. Apostol Pavel.

Și, dacă El face aceste două lucruri pentru noi, și noi, putem face două lucruri. Tot pentru noi. Mai întâi, să scoatem moartea din tiparele biologice. Să renunțăm la teama că îmi stă inima sau că am murit. Dacă privim în jurul nostru, vedem că alte forme de moarte nu ne sperie, deși le amintim frecvent și divers: mor de foame, de sete sau de plicitiseală, sunt mort de oboseală, mor de dragul tău, m-am speriat de moarte. Ce să mai zicem de moartea omului lăuntric din noi?

Suntem de multe ori cadavre sufletești în trupuri ce pocnesc de sănătate și de frumusețe. Nu ne sperie o clipă această moarte. Uneori, chiar ne încântă.

Apoi, să pricepem că este în putința noastră să murim când vrem și să trăim cât vrem (uitați de sensul biologic! Oricum nu scăpăm de el). Este cu putință, cu o singură condiție: să ne ținem de mâna Celui care ne poate trece prin moartea biologică spre nesfârșita nemurire. Cea mai bună rugăciune în această situație este Doamne, nu mă părăsi în ceasul morţii mele! Încercați-o și veți vedea ce simplu este să nu fii singur și să înțelegi că DA, poți să nu mori niciodată.

Hristos a înviat!