Secolul falimentului

Q Magazine a vorbit cu Mihaela Ifrim, doctor în Economie, lector la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, despre povara datoriilor mondiale, societatea care trăieşte pe credit şi despre perspectivele economiei globale.

Sistemul monetar actual este într-o stare virtuală de faliment

Datoria publică globală se îndreaptă vertiginos spre pragul de 55 de trilioane de dolari. Trăim, oare, în epoca „societăţii îndatorate”? Potrivit unor experţi în economie, creşterea datoriilor planetei este mai accentuată decât creşterea Produsului Intern Brut Global…

Trăim, fără îndoială, în epoca „societăţii îndatorate”. În ultimul secol, au devenit foarte populare teoriile care au pus lipsa puterii de cumpărare sau deficitul de cerere în topul listei cauzelor depresiunilor economice. Soluţia cea mai la îndemână a părut şi continuă să pară creşterea cheltuielilor guvernamentale, care ar putea să compenseze „deficienţele” cheltuielilor private. Sporirea cheltuielilor guvernamentale, balansată printr-o creştere a impozitelor, cu siguranţă nu ar fi putut genera efectul stimulativ promis, ca urmare, soluţia s-a dovedit a fi una extrem de simplă şi la îndemână, cel puţin pe termen scurt: rularea deficitelor bugetare. Însă, posibilitatea autorităţilor de a contracta datorii va fi aproape „infailibil abuzată” de fiecare guvern, avertiza David Hume încă din anul 1740. Astfel, aproape că nu ar trebui să ne mire cifrele astronomice ale datoriilor publice.

Fiecare guvern va încerca să pretindă o ameliorare a standardelor de viaţă a indivizilor, amânând costurile acțiunilor întreprinse în acest sens. Capcana gândirii în termenii keynesieni „pe termen lung suntem cu toţii morţi” cred că justifică pe deplin preocuparea exclusivă pentru rezultate imediate, indiferent de costurile pe termen lung. Realitatea este că suntem deja parte a „termenului lung” şi e tot mai păgubos să ne imaginăm că noi nu vom prinde potopul…

1% din cei mai bogaţi oameni de pe planetă deţin 46% din toate activele globale, potrivit unui raport CreditSuisse din 2013

Amânarea notei de plată perpetuează iluzia beneficiilor cheltuielilor dincolo de limita impusă de raritatea resurselor reale. Guvernele au la îndemână, de altfel, instrumente pentru denunţarea „deghizată” a datoriilor. În 1776, Adam Smith scria: „Odată ce datoriile naţionale s-au acumulat la un anumit nivel, greu poate fi găsit un exemplu când acestea să fi fost plătite în mod corect şi complet”. „Ocara” falimentului va fi de fiecare dată acoperită prin „trucul” plăţii în monedă depreciată. Creşterea datoriilor într-un ritm mai alert faţă de creşterea producţiei va fi perpetuată (în termeni inflaţionişti) atâta vreme cât vom continua să credem în promisiunea prosperităţii asigurate prin cheltuieli guvernamentale.

Marea Lojă Naţională din România și Academia Română i-au decernat, anul acesta, Mihaelei Ifrim Premiul Eugeniu Carada pentru Economie pentru volumul „Ciclul economic. Dualismul monetaro-real”

Problema distribuţiei avuţiei globale şi a decalajului dintre bogaţi şi săraci are, în contextul societăţii actuale, un impact major asupra funcţionării sistemului social, fiind o preocupare declarată pentru responsabilii guvernamentali şi pentru organizaţiile internaţionale. În condiţiile în care, conform datelor de la Banca Mondială, în prezent, peste jumătate din populaţia globului trăieşte cu aproximativ 2,5 dolari pe zi, cum mai poate fi atenuat acest decalaj? Mai degrabă pare că se adânceşte!

Problema sărăciei este una pe cât de veche, pe atât de actuală. Chiar dacă indivizii au atins niveluri de bunăstare inimaginabile cu două secole în urmă, sărăcia rămâne o problemă căreia i se caută în continuare soluţii.

Realitatea este că istoria omenirii este, în cea mai mare parte a sa, o istorie a sărăciei. Dacă ar fi să aruncăm o privire în timp, am vedea numeroase episoade de foamete şi maladii îngrozitoare precum ciuma, malaria, tifosul sau holera, cu milioane de morţi, toate făcând parte dintr-o procesiune lugubră a mizeriei şi a lipsurilor care au însoţit indivizii de-a lungul veacurilor. Aceste realităţi au rolul de a sublinia faptul că problemele sociale curente sunt de departe mult mai puţin intense, fără a fi, desigur, de neglijat. Mai mult, sărăcia are conotaţii diferite de la stat la stat şi de la o perioadă la alta. Săracii statelor dezvoltate au condiţii de viaţă greu de imaginat pentru un sărac din Africa, de exemplu.

400 de milioane de copii trăiesc în condiţii de sărăcie extremă (cu un venit de sub un 1,5 dolari pe zi)

Indiferent de raportare, un lucru e cert: cheltuielile pentru protecţie socială au o pondere semnificativă în bugetele publice. Însă, nu cred să fie demonstrat faptul că o sporire a cheltuielilor guvernamentale reprezintă condiţia pentru reducerea sărăciei. Într-o astfel de logică, putem spune că soluţia eliminării sărăciei ar fi în mâinile autorităţilor, care ar putea aloca sume oricât de mari în acest sens, ceea ce, evident, nu ar reduce numărul săracilor. Trăim într-o lume a resurselor rare şi a competiţiei acerbe pentru obţinerea lor. Singura soluţie pentru a oferi mai mult, mai multora, este doar sporirea producţiei şi a competitivităţii. Ajutarea săracilor nu poate fi obţinută prin proteste față de inegalităţile produse de capitalism, nici prin marşuri de simpatie cu nevoile acestora, nici prin bani oferiţi nevoiaşilor care iau imediat calea consumului, ci, aşa cum simplu sugera Henry Hazlitt, prin economisirea unei părţi a venitului şi prin investirea acestuia în întreprinderi care vor genera bunăstare, vor crea locuri de muncă noi şi mai bine plătite. Dacă accelerarea progresului este consonantă cu reducerea răbdării indivizilor, a timpului de aşteptare al acestora, riscăm să risipim tot ce s-a clădit în două secole de capitalism. Este foarte important să înţelegem faptul că prin progres economic a fost posibilă realizarea unui salt imens al individului în termeni de bunăstare.

Istoria omenirii este, în cea mai mare parte a sa, o istorie a sărăciei

În ultima vreme s-a înmulţit numărul falselor Kassandre care profeţesc noi avalanşe financiare, inflamând pe de o parte pieţele, dar şi opinia publică. Deşi nu este o întrebare uşor de decelat, care sunt perspectivele economiei mondiale? Încotro ne îndreptăm? Dar în cazul ţării noastre?

Incertitudinea este o trăsătură importantă a acţiunilor individuale. Cu toate acestea, oamenii au căutat mereu certitudini, fiind atraşi de profeţi, Kassandre şi, de ce nu, au căzut în ispita controlului ce pare să le fie oferit de predicţiile economice fundamentate pe modele matematice sofisticate. Din punctul meu de vedere, în economie nu pot fi făcute decât predicţii de ordin calitativ. O perioadă de boom economic alimentat prin expansiune monetară se va finaliza într-o criză, desigur. Dar nimeni nu va putea spune cu precizie când se va produce, cât de severă va fi, cât va dura depresiunea, câţi oameni îşi vor pierde locul de muncă sau câte firme vor intra în faliment.

Încotro ne îndreptăm? Mi-e teamă că excesele monetare în formă continuată distorsionează procesele de ajustare ale economiei reale, simulând o reluare a creşterii şi prelungind recesiunea. Ne îndreptăm spre o lume în care hazardul moral devine o normă socială, în care simţul realităţii ne este serios restrâns.

55 de trilioane de dolari este datoria publică globală

Martin Wolf, senior editor la Financial Times, afirma într-unul dintre editorialele sale: „The essence of the contemporary monetary system is creation of money, out of nothing, by private banks’ often foolish lending”. Dacă ar fi să plecăm de la prezumţia că ceea ce a spus Wolf este fără dubiu adevărat, atunci sistemul monetar actual are un fundament extrem de volatil, ca să nu îl numim de-a dreptul eşuat. Iarăşi, vorbim oare de o falsă Kasandră sau este o demonizare a băncilor şi a sistemului monetar contemporan?

Nu aş vorbi despre o demonizare, ci despre realitatea banilor flat, a rezervelor fracţionare, a asimetriei scadenţelor, a procesului de multiplicare monetară, a eroziunii monedei prin inflaţie, a ratelor artificiale ale dobânzii, a îndatorării în absenţa economisirii, a distorsionării sistemului de preţuri relative, a investiţiilor eronate. Mie îmi place să denumesc creaţia monetară ca o iluzie monetară a bunăstării, inducând indivizilor sentimentul că pot consuma şi investi, concomitent, mai mult, fără a ţine cont, pe termen scurt, de realitatea resurselor rare. Poate fi numită şi „foolish lending”… Cu siguranţă, sistemul monetar actual este foarte volatil sau, am putea îndrăzni să spunem, într-o stare virtuală de faliment. Orice panică bancară poate demonstra acest lucru.

Ne îndreptăm spre o lume în care hazardul moral devine o normă socială

Prognozele de creştere economică pentru România sunt îmbucurătoare, la o primă vedere. De pildă, ţara noastră a înregistrat în primul trimestru, raportat la aceeaşi perioadă a anului trecut, cel mai puternic avans al Produsului Intern Brut (PIB) din Uniunea Europeană (UE), de 3,8%, în timp ce media UE s-a situat la 1,4%, potrivit datelor publicate de Eurostat. Este România pe drumul cel bun, în vederea redresării economice?

Aş spune că România este pe drumul cel bun dacă avansul PIB ar fi reflectat în venitul real al gospodăriilor. Realitatea este că veniturile reale sunt în scădere ca urmare a presiunii fiscale şi a inflaţiei. Creşterea PIB este bazată în principal pe consum (deloc surprinzător, în condiţiile unei rate a dobânzii ajunse la un minim istoric) şi pe exporturi (în condiţiile unei monede depreciate). Nu ar fi rău deloc dacă am putea vorbi despre o creştere economică bazată pe investiţii private, rezultate în urma unui proces de acumulare bazat pe economisire.

60 de miliarde de euro este datoria publică a României la sfârșitul lunii mai, de 2,5 ori mai mare faţă de cea de la sfârşitul anului 2008, când are loc debutul crizei economice mondiale

Păstrând discuţia în plan intern, cum priviţi recentele acţiuni economice întreprinse de către decidenţii de putere, cum ar fi deja arhicunoscuta „electorată”? Au existat unele voci care au susţinut că această măsură este una populistă, cu iz electoral, date fiind alegerile de anul acesta.

Este, cu siguranţă, o măsură populistă, din categoria celor creatoare de hazard moral. Indivizii trebuie să îşi asume deciziile luate, altfel asistăm la un transfer tot mai intens de responsabilitate către statul paternalist. Altfel, am putea privi „electorata” ca pe o tentativă de recunoaştere a rolului jucat de autorităţile monetare în distorsionarea sistemului de preţuri din perioada de boom, prin dobânzi reduse artificial care au stimulat creditarea.

Deşi nu suntem adepţii teoriilor conspiraţioniste, intrăm un pic în zona aceasta şi vă întrebăm: cât la sută din lume este controlată de FMI şi Banca Mondială?

Nu cred că poate cineva în mod serios să estimeze un eventual „control” exercitat de FMI sau de Banca Mondială. Mai curând, am putea sublinia deficienţele acestora, conflictele existente între diferitele funcții asumate sunt Statele Unite.

Ce este cert e faptul că principalul contributor la fondurile acestor instituţii şi principalul decident al politicilor asumate. Ca urmare, ne putem întreba: Care este sfera de influenţă şi control a Statelor Unite? Aici abia putem intra în sfera teoriilor conspiraţioniste…

România – pivot regional, din punct de vedere economic. Cât de realistă poate fi o astfel de ipoteză, din unghiul unui expert în materie de economie?

Fără a fi un expert, cred că România poate fi o punte de legătură economică între Europa şi statele care au semnat recent acordurile de asociere la Uniunea Europeană –Republica Moldova, Ucraina şi Georgia.

Şi pentru a încheia într-o notă puţin mai filosofică – este economia noua religie a secolului al XXI-lea?

Economia nu este o nouă religie. Preocupările economice sunt la fel de vechi ca omenirea. De altfel, economia ca ştiinţă a apărut din dorinţa filosofilor de a înţelege o practică deja existentă, spunea Peter Boettke. Economia este o formă a cunoaşterii, iar înţelegerea sa ne oferă un antidot împotriva erorilor politicilor publice. În lumea orwelliană a romanului „1984”, reducerea numărului de cuvinte în dicţionarul „Nou-vorbei” condamna indivizii la gândire comună si manipulare zilnică prin limbaj.

Extrapolând, reducerea sau lipsa cunoştinţelor economice permite manipularea indivizilor în direcţia acceptării unor măsuri ce nesocotesc sistemul valoric al acestora. Din această perspectivă, trebuie să ne asumăm foarte serios rolul didactic pe care îl jucăm în societate şi, de ce nu, pe cel de predicatori (cum spunea George Stigler), chiar dacă aceasta înseamnă, adesea, să nu spunem ceea ce societatea vrea să audă.

Material apărut în 22 august 2014.