Și totuși, cine a câștigat Nobelul pentru Pace în Rusia?

Nobelul pentru Pace a ajuns în Rusia ca să împlinească legile nescrise ale istoriei – din Nobel s-a născut un alt Nobel – , și să arate clar paradoxurile vremurilor recente. Nu doar din această țară, ci de pretutindeni.

• Sondaj Avangarde. 56,4% dintre români agreează ideea alegerilor anticipate
• In the same week that Poland signed 29 defense contracts with its own national industry, Romania signed with a single German supplier and rejected the only project manufactured domestically
• Mircea Cărtărescu împlinește 70 de ani. „Viața e mai mult decât scrisul! Îmi spun asta, practic, în fiecare zi, dar, îmi spun și asta: eu nu pot percepe viața decât prin scris! E diformitatea, monstruozitatea mea”
• Copiii României: Aproape 20% nu merg la școală, 25% se simt „frecvent triști” și 56% suferă de oboseală
• Iran nu crede „nici în cuvintele, nici în promisiunile” SUA

Semnificația politică

Desigur, atunci când se acordă un Nobel pentru Pace nu se pun foarte multe întrebări, în public cel puțin.

Cei care au scris despre acest eveniment au tradus semnificația acestuia prin lentilele relației cauză-efect: cu cât e mai ostil mediul în care activează un jurnalist, cu atât eforturile sale pentru susținerea libertății de exprimare sunt mai mari. Această interpretare este însă oarecum simplistă.

Fie și pentru că reduce o imagine complexă la o sigură idee, inteligibilă, ușor de preluat și dus mai departe. Să plasăm evenimentul în context.

Dacă pornim de la premisa că libertatea de exprimare este amenințată doar în anumite țări, fapt arătat de diverse organizații internaționale precum Freedom House sau Reporters Without Borders (prin diverse metodologii, cu rezultate foarte diferite), atunci acest premiu reprezintă o recunoaștere și o recompensă pentru lupta pe care jurnaliștii o poartă zi de zi pentru apărarea acestui drept democratic, la opinie.

Dmitri Muratov, redactorul-șef al publicației Novaya Gazeta, a primit Nobelul pentru eforturile depuse pentru apărarea libertății de gândire, condiție esențială pentru democrație și pace.

Dacă totuși pornim de la premisa că libertatea de exprimare este îngrădită astăzi peste tot în lume, inclusiv de algoritmii și politicile rețelelor sociale, atunci premiul primit de acești doi jurnaliști poate fi analizat dintr-o perspectivă puțin diferită.

Din nou, sugestiv este și faptul că o femeie și un bărbat primesc anul acesta Nobelul pentru Pace; între 1901 și 2020 doar 58 de femei au fost distinse cu acest premiu, în timp ce numărul bărbaților este de 876.

Putem găsi, desigur, multe motive de ce Nobelul pentru Pace din acest an are (și) o profundă semnificație politică în ambele părți: în Vest, pe de o parte, și Rusia, de cealaltă parte.

După Saharov și Gorbaciov e Muratov

Nobelul pentru Pace primit de Dmitri Muratov, al treilea care pleacă în Rusia după cel al  academicianului și disidentului Andrei Saharov și liderului sovietic Mihail Gorbaciov, se leagă de alte câteva lucruri importante în Federația Rusă, cel puțin pentru extremitatea ei liberală.

La data de 7 octombrie 2021 s-au împlinit 15 ani de la asasinarea jurnalistei Anna Politkovskaia și, tot acum, fapta a fost prescrisă, conform legislației în vigoare.

Tot în octombrie 2021 a fost lansat filmul documentar realizat de Novaya Gazeta despre acest asasinat în care s-au prezentat rezultatele investigației realizate de jurnaliștii publicației.

În acest context, greu de analizat și de pătruns, apare o întrebare oarecum neașteptată: cine a câștigat Nobelul pentru Pace în Rusia?

Imediat după anunțarea deciziei Comitetului Nobel, în spațiul public rus au apărut reacții contradictorii: unele furibunde, cele mai multe însă au fost de bucurie.

Între acestea au fost și voci care au susținut că ,,fiecare om are dreptul la propria opinie și juriul de asemenea”.

Pe blogurile Eho Moskvî, Mihail Hodorkosvki, oligarhul transformat după 2003 într-un critic înverșunat al regimului Putin și fondatorul organizației politice Open Russia, scrie:

,,Decizia Comitetului Nobel, desigur, indiferent de dorințele sale, este un simbol.

Și, poate, având în vedere sensibilitatea extremă a acestor oameni la loviturile furtunilor politice, este un semn. Un semn al disponibilității Occidentului colectiv de a construi relații cu regimul moderat KGB-ist. Este clar de ce colectivul Peskov este fericit.

Degeaba, regimul Putin nu mai este așa și, cred, nu va mai fi, nu se mai întoarce după Tomsk și Salisbury. Adică, pentru Occidentul colectiv calea găsirii unui compromis în interiorul Rusiei este preferabilă unei noi lovituri de stat bolșevice (iar o lovitură de stat în Rusia pe valul confruntării radicale are toate șansele de a deveni fie militare, fie fasciste, fie bolșevice)”.

În tabăra revoltaților au fost vehiculate două întrebări importante: de ce Dmitri Muratov primește un premiu pentru libertatea de gândire și de exprimare, în calitatea lui de redactor-șef al publicației care are șase jurnaliști asasinați printre care și Anna Politkovskaia, iar acesta decide să doneze o parte din bani fundației care ajută copiii care suferă de afecțiuni rare, creată de Vladimir Putin?

De ce Novaya Gazeta, fiind una dintre cele mai importante publicații de opoziție, nu se află pe lista ,,agenților străini”?

Andrei Kolesnikov de la Carnegie Moscow explică situația astfel:

,,Cei care au participat la luarea deciziei înmânării premiului Nobel anume lui Muratov nu știu și nici nu ar trebui să știe, desigur, toate nuanțele din politica internă rusească. Acestea sunt discuțiile noastre interne…

Fără îndoială, Premiul acordat lui Muratov este un premiu pentru acel segment al jurnalismului rusesc care s-a angajat în protecția drepturilor omului și, mai presus de toate, în protejarea dreptului la libertatea de exprimare, de-a lungul perioadei post-sovietice. În sensul cel mai practic.

Acesta este un premiu pentru un ziar care întruchipează acest tip de jurnalism, supraviețuind surprinzător într-un mediu complet ostil, menținând în același timp versiunea de tipar în mediul rusesc fără tipar și construind un public pe internet de toate vârstele.

Cu toate acestea, premiul este, de asemenea, o recunoaștere a carismei redactorului-șef, un bărbat cu barbă cenușie în adidași și cu rucsac în spate, care seamănă foarte puțin cu o persoană pe care oficialii, politicienii și oligarhii ar putea să o respecte și de care să le fie frică”.

Novaya Gazeta și Dmitri Muratov

După publicarea deciziei Comitetului Nobel, Dmitri Muratov a fost felicitat de purtătorul de cuvânt al Administrației Prezidențiale, Dmitri Peskov, care a spus că acest premiu este primit pe merit, iar jurnalistul a fost caracterizat ca o persoană curajoasă și talentată.

Gestul și mesajul relevă câteva chestiuni la fel de importante.

Dmitri Muratov este mai mult decât un jurnalist, el este o figură publică și chiar politică, într-o anumită măsură, pe care Kremlinul o recunoaște, o ia în considerare și o respectă.

În al doilea rând, statutul publicației Novaya Gazeta, principala voce a opoziției liberale din Rusia și printre foarte puținele care au o istorie de trei decenii, este recunoscut de putere ca atare și, mai mult, anume în modul în care este percepută aceasta în Occident.

În al treilea rând, Novaya Gazeta este astăzi singura voce din media liberală și democratică care comunică într-un limbaj clar pentru regim, iar Kremlinul, la rândul său, apreciază și spune deschis aceasta.

Nu în ultimul rând și pentru că își urmărește interesele în acest segment politic, al opoziției liberale, extrem de fărămițată și orgolioasă.

Pe fondul entuziasmului este aproape imposibil de descifrat și de înțeles multe lucruri. Primul ar fi chiar cel referitor la ceea ce este Novaya Gazeta.

Publicația are o istorie lungă în care se regăsesc toate paradoxurile tranziției post-sovietice și postcomuniste.

Aceasta a fost creată la începutul anilor ’90 de un grup de șase jurnaliști care au plecat de la ziarul Komsomoliskaia pravda, printre care și Dmitri Muratov, înființând Novaya ejednevnaya gazeta.

În 1993, Mihail Gorbaciov cumpără, din suma primită în calitate de laureat Nobel, șase calculatoare pe care le donează acestui grup de jurnaliști punând în acest mod bazele Novaya Gazeta.

Până la începutul anilor 2000, aceasta a fost sponsorizată din multe surse, printre care și de oligarhi, care nu au ezitat să folosească acest canal în luptele cu oponenții politici și grupuri de interese.

După 2003, adică după așa-numitul ,,dosar Iukos”, poziția publicației față de oligarhul vizat în acel dosar – Mihail Hodorkovski – se schimbă, devenind mai puțin critică.

De-a lungul existenței sale, Novaya Gazeta s-a remarcat prin reportaje despre războaiele cecene, invistigații pe tema corupției, abuzurile puterii și a forțelor de ordine, fraudelor electorale, dreptul minorităților, inclusiv LGBT în republicile islamice ale Rusiei etc.

Al doilea și, poate, cel mai plin de semnificații îl vizează pe jurnalistul și figura publică Dmitri Muratov.

Născut în Cuibișev, Novosibirsk, filolog de formație, Dmitri Muratov ocupă funcția de redactor-șef a publicației din 1995-2021, cu o scurtă pauză între 2017-2019.

Cariera în jurnalism o începe la ziarul Voljskii komsomoleț, apoi continuă la Komsomoliskaia pravda, unde ajunge să ocupe funcția de redactor al departamentului Informații.

Pleacă de la acest ziar din cauza dezacordului cu politica publicației, creând o asociație jurnalistică, din care mai târziu s-a născut cotidianul Novaya Gazeta.

Muratov a fost corespondent special în teatrele de război din Cecenia (între 1994-1995) și a activat pentru o scurtă perioadă de timp în televiziune – la NTV și ORTV.

În ultimii ani a avut intervenții critice față de politica Rusiei în Crimeea, a susținut protestele din Belarus, a apărat diverși opozanți politici, printre care Ilia Iașin, fiind unul dintre cei care au susținut inițiativa jurnalistului Aleksei Venediktov de creare a unui organ public în Moscova pentru monitorizarea alegerilor.

În 2004, Muratov intră în partidul de opoziție ,,Iabloko”, figurând pe lista partidului la alegerile din acel an.

După anunțarea laureaților, Muratov declara pentru Der Spiegel că se aștepta ca premiul Nobel pentru Pace să fie acordat întregii redacții, nu unei singure persoane.

Simultan, în spațiul public rus a apărut ipoteza că Dmitri Muratov ar putea deveni candidatul opoziției la alegerile prezidențiale din 2024.

Cel mai puternic atu al figurii publice Muratov îl reprezintă faptul că nu este politician, notează Abbas Galleamov, preluat de Eho Moskvî.

Pe fondul creșterii dispozițiilor antisistemice, acest atu l-ar putea transforma pe redactorul-șef într-un oponent puternic dacă, desigur, Muratov ar candida, argumentează Galleamov.

Totodată, politologul susține că Muratov este un om mult prea inteligent ca să facă asta, însă dacă opoziția liberală ar renunța la logica castelor și l-ar înainta în calitate de candidat unic, jurnalistul ar avea șanse mari în campanie.

Factorul Anna Politkovskaia

Într-un articol din Revista TIME, sub afirmația unui jurnalist rus de la Novaya Gazeta care susține că Aleksei Navalnîi ar fi meritat Nobelul pentru Pace, publicat la 8 octombrie 2021, apare clarificarea că Aleksei Navalnîi este cel mai proeminent lider al opoziției în Rusia, fiind victima unei tentative de asasinat organizată de Kremlin în 2020.

Cu a doua parte a afirmației oricine poate cădea de acord, prima parte este o simplificare care deranjează.

Fie și pentru că Navalnîi este în primul rând un context, apoi un eveniment și abia în cele din urmă un lider la opoziției liberale nesistemice.

Până în 2020, adică până la momentul otrăvirii cu neurotoxina Noviciok, Navalnîi avea o cotă de încredere în sondaje de 4%, după august 2020 și protestele din ianuarie 2021 ratingul acestuia a crescut la 20%.

În articolul din TIME este amintit, de asemenea, și numele Annei Politkovskaia, cunoscută în Occident pentru cărțile sale în care critica corupția regimului Putin.

În filmul documentar realizat de cotidianul din Rusia, pe care unii l-au perceput ca fiind propagandistic, alții primindu-l cu emoție și revoltă, jurnaliștii de la Novaya Gazeta accentuează ideea că Anna Politkovskaia a fost omorâtă din cauza reportajelor și investigațiilor sale despre Cecenia.

La fel s-a întâmplat și cu Natalia Estemirova, jurnalistă la Novaya, asasinată la puțin timp după Politkovskaia.

Totuși, numele Estemirova, așa cum o arată faptele acum, nu are aceiași rezonanță în presa din Occident, după cum nici numele celorlalți patru jurnaliști ai publicației asasinați.

Din nou, nesiguri și confuzi ne întrebăm cine a câștigat premiul Nobel pentru Pace în Rusia?