Sindromul Depardieu

Sunt însă printre cei mai cunoscuți, iar faptul că mulţi alţii au făcut-o înaintea lor trece drept accesoriu.

Exodul francezilor din străvechea Luteţie spre alte zone, francofone sau nu, datează de mai multe decenii. Pare chiar paradoxal, din punctul de vedere al unui român, pentru care Parisul este destinaţia visată („aş vrea să văd o dată Parisul şi apoi pot să mor”), să-şi vadă prietenii preferând Canada, Belgia, Statele Unite… orice altceva decât Franţa. Dar motivele lor, atunci când îi asculţi, sunt: culturale (francezii nu sunt atât de emigrant-friendly ca belgienii, de exemplu), sociale (prea multe greve, prea multe ajutoare pentru cei veniţi din fostele colonii şi prea puţine pentru francezii de baştină), fiscale (taxe prea ridicate…), de opinie (obezii sunt greu acceptaţi în societate) etc. Adevărul este undeva la mijloc. Ce este sincer adevărat este că sistemul de impozitare a veniturilor este extrem de defavorizant. În practică, atunci când ai venituri care nu depăşesc aşa-numitul SMIC (salariul minim, în jur de 1.300 de euro/lunar), nu plăteşti impozit. Este salariul unui casier, al unui vânzător etc. De îndată ce îndrăzneşti, prin noroc sau competenţe, să treci de 2.000 de euro pe lună, apar impozitele. Dacă trăieşti în cuplu, familia plăteşte salariile celor doi adunate. Iar dacă câştigi în jur de 3.000 de euro pe lună, ajungi să te întrebi dacă mai merită să ai un salariu decent. Acesta fiind de fapt salariul decent, în condiţiile în care chiria pentru un apartament de 36 de metri pătraţi costă 1.000 de euro, curentul electric mai mult de o sută de euro pe lună, întreţinerea vreo 300 de euro, iar o pâine atinge deja 2 euro. Fiecare copil costă şi el (scutece, lapte praf, accesorii). N-am mai pus la socoteală maşina.

Oricum, şi acceptând că fiecare ţară are scara sa de valori şi salariile aferente, aceste realităţi nu datează de acum. Actorul Gerard Depardieu nu este începătorul, ci, poate, cireaşa de pe tort. Iar decizia sa, cât se poate de banală, şochează poate pentru că el reprezintă un monument al culturii şi cinematografiei franceze. Este Obelix, que diable… Dar, în fine, cert este că, măsură à la Hollande sau nu, cu cât câştigi mai mult, cu atât plăteşti mai mult şi cu atât te întrebi, când vezi că de fapt starea economiei franceze se înrăutăţeşte, unde se duc de fapt banii tăi. Ce obţii în schimb. Asigurările medicale sunt scumpe şi nu acoperă tot, iar studiul recent care demonstra că o femeie care are un cancer de sân (boală extrem de frecventă în Franţa) are şanse de a scăpa cu viaţă în funcţie de nivelul venitului ei nu este o glumă.

În fine, propunerea stângii franceze de a impozita veniturile de peste un milion de euro pe an cu 75% nu a trecut de Consiliul Constituţional. Deci nu va fi aplicată. François Hollande, preşedinte dezamăgit că una câte una promisiunile sale de campanie se prăbuşesc asemeni unui domino, a anunţat, supărat, că a decis să pună capăt privilegiilor şi dreptului, pentru un fost preşedinte, de a face parte din Consiliu (Nicolas Sarkozy face şi el parte din Consiliul cu pricina, care i-a respins propunerea de impozitare…). Mai rămâne, stricto sensu, legea care obligă francezii domiciliaţi în străinătate să plătească impozite în Franţa, o lege care deranjează, cert, dar care şi seamănă foarte mult a… disperare. Ei vor fi obligaţi deci să plătească un impozit de 15,5% pe veniturile funciare şi pe veniturile suplimentare provenind din diverse tranzacţii imobiliare. Pun pariu că foarte mulţi francezi îşi vor aminti, curând, un vechi dicton, de fapt similar celui românesc, cu Parisul: „Voir Naples, puis mourir”. Pentru fiecare naţie în parte, iarba este întotdeauna mai verde în altă parte decât acasă…