Trafic greu pe noul drum al mătăsii

Marile puteri s-au întâlnit la Moscova, la sfârșitul lunii octombrie şi au convenit asupra „normalizării situației din Afganistan”. Unde a fost UE? Cum se poziționează Japonia? Ce face România?

„AMERICA OUT, CHINA IN!” – AMERICA SE RETRAGE, VINE CHINA!

Declarația oficială semnată de ţările participante este scrisă, tradiţional, în limbajul de lemn al diplomaților. Intențiile sunt exclusiv bune. Soluțiile, politic corecte. Cu toate acestea, câteva informații esențiale irup printre rânduri. Nu avem voie să le ignorăm.

În primul rând, preocuparea pentru dezlegarea șaradei afgane împărtășită de cele patru, respectiv trei, guverne având nu tocmai reputația de a fi ghidate de agende geopolitice convergente, rimează perfect cu dorința declarată a Președintelui Donald Trump ca armata americană să părăsească îndepărtatele teatre de război din Asia Centrală, unde s-au împotmolit de aproape un deceniu.

Este clar că administrația americană vrea să renunțe, nu la preeminența SUA ca putere globală, ci la rolul său de polițist global. Pentru asta, o retragere pură și simplă nefiind de conceput, se caută o nouă ordine regională, aptă de a umple golul lăsat de americani.

O întrebare esențială legată de o asemenea mutare este în ce măsură Washingtonul și-a avertizat partenerii (în special, cei strategici) asupra mișcărilor sale, în așa fel încât aceștia să nu mai continue lupta după ce războiul a încetat, precum și în ce fel înțelege America să îi ferească pe respectivii parteneri de eventualele costuri ale tranziției către o nouă ordine? Parteneriatul strategic româno-american prevedea consultări și concertări politice. Astăzi avem doar comenzi și fapte împlinite. Deocamdată, militarii români își continuă prezența în Afganistan și nu există niciun indiciu asupra vreunei pregătiri, pentru a-i aduce acasă vii și nevătămați.

În al doilea rând, se remarcă acordul statelor participante la consultările asupra sorții Afganistanului absent (desigur, neinvitat), pentru includerea în dialogul politic a tuturor actorilor de pe scena internă afgană – guvernul afgan, lideri politici ai diverselor facțiuni rivale, dar mai ales a faimoșilor Talibani (poliții islamice fundamentaliste). Acei talibani declarați anterior teroriști și pentru distrugerea cărora în mod oficial a început intervenția militară a Occidentului euro-atlantic. Prin urmare, „teroriștii” de ieri  au devenit azi parteneri de negocieri și de compromis.

Până acum știam că democrațiile nu negociază cu terorismul. S-a schimbat ceva? S-au modificat regulile care excludeau asemenea negocieri? Unii vor susține că nu. S-a modificat doar definiția terorismului. Sunt teroriști doar aceia pe care marile puteri îi definesc astfel. În acest sens, când teroriștii nu pot fi învinși prin forță și când, în consecință, pacea nu se poate instaura decât după ce aceștia acceptă ordinea subsecventă războiului, eventual, pierdut, ei se transformă în luptători pentru apărarea diferitelor cauze demne de luat în seamă pe baza principiului toleranței.

Președintele Trump anunțase, deja, disponibilitatea de a se întâlni cu reprezentanții talibanilor. Pe când data întâlnirii se apropia, mai multe atacuri teroriste puse pe seama acestora au făcut imposibilă finalizarea intenției. Mai ales, pe fondul acuzațiilor formulate de Congres împotriva șefului administrației, Trump a fost de îndată obligat să renunțe la demersul respectiv. O ocazie pierdută pentru pace sau o manevră menită a plasa negocierile de pace într-un format multilateral?

S-a zis că prin atacurile lor, aparent neprovocate și nejustificate, talibanii au vrut să se plaseze în negocieri pe o poziție de forță. Tot atât de bine s-ar putea susține însă că acțiunile lor armate au fost inspirate de terți sau, în orice caz, au fost menite să demonstreze SUA că fără implicarea unor terțe puteri nu există nici încrederea, nici mijloacele materiale care să garanteze ajungerea la o înțelegere, precum și respectarea ei.

În al treilea rând, ceea ce cu adevărat șochează, este implicarea Chinei în proces. De ce șochează?! China era percepută ca principalul rival al SUA la nivel global. Or, iată că administrația americană nu numai că îi acceptă pe chinezi la masa negocierilor pentru o nouă ordine

central-asiatică, căci, în realitate, nu doar despre Afganistan este vorba, ci despre securitatea întregii regiuni înconjurătoare, dar mai și salută inițiativa chineză de a organiza la Beijing o conferință interafgană. Aceasta este consacrarea consensuală a Chinei ca mare actor regional și arhitect legitim al sistemului de securitate regională. Un sistem de importanță globală, respectiv cu impact asupra securității globale.

Practic, nici nu se putea altfel, dacă e să ținem cont de trecutul recent al relațiilor americano-afgane, precum și de cel relativ mai îndepărtat al relațiilor ruso-afgane. Dacă în Siria retragerea americană a trebuit asociată cu transferul misiunii de menținere a echilibrului regional de putere către Rusia și trilaterala Rusia-Turcia-Iran, în privința Afganistanului, a fost obligatorie recurgerea la China și constituirea unui triunghi format din China, Rusia și Pakistan.

Rusia pare a fi numitorul comun al acestor reașezări și astfel se dovedește, odată în plus, atât caracterul indispensabil, cât și existența faptică a unui acord strategic americano-rus. Acesta este cu atât mai real, cu cât unii, printre care și alianța euro-democrată care caută demiterea lui Donald Trump pentru tot felul de motive închipuite, se zbat să îl compromită.

Fără a fi în interesul său, și România, aflată sub înrâurirea cumulată a Europei germane și statului subteran american, merge în aceeași direcție nefastă. Ea nu va reuși, însă, decât să rămână în afara jocului ori, și mai rău, să cadă între vagoane.

DE CE PAKISTANUL, DE CE RUSIA ȘI DE CE CHINA?

Pakistanul este unul dintre cele mai mari state islamice din lume. Mai mult de atât, în Asia Centrală și în vecinătatea Afganistanului, este cel mai important susținător al talibanilor.

Aliat tradițional al SUA, de care a avut absolută nevoie în conflictul său istoric cu India, Pakistanul a făcut în deceniile care au urmat încetării Războiului rece, un joc dublu, legănându-se între sprijinul acordat războiului american împotriva „terorismului musulman” și ocrotirea oferită fundamentalismului islamic afgan. La rândul lor, pentru a nu pierde ajutorul pakistanez, esențial pentru securitatea operațiunilor lor în regiune, americanii au închis ochii la conivențele afgano-pakistaneze.

Fără Pakistan nu se va putea face nimic pentru soluționarea crizei afgane și stabilirea păcii lăuntrice a acestei țări. Totodată, în special după ce, începând cu administrația Clinton, SUA au început să se apropie de India, cu care, pe de altă parte, Rusia întreținea, din vremea ordinii bipolare, legături apropiate și cordiale, China s-a așezat în cea mai bună poziție pentru a modera acțiunea cuplului de forțe afgano-pakistanez.

Pe de o parte, în relația pakistanezo-chineză, își poate găsi aplicarea principiul potrivit căruia „dușmanul dușmanului meu este prietenul meu”. China are un vechi litigiu strategic cu India, în chestiunea Tibetului. Pakistanul are un litigiu similar în chestiunea Kașmirului. Iată o bună bază de înțelegere.

Pe de altă parte, tradițiilor chineze le este străin expansionismul armat. „Imperialismul” chinez este unul soft – cultural și mai nou, economic. Aceasta spre deosebire de ceea ce ne arată istoria Rusiei și SUA. Considerându-se, și nu fără temei, a fi civilizația însăși, China nu practică prozelitismul. Cu atât mai mult după ce a adoptat doctrina „un singur stat, două sisteme”, renunțând astfel la dogmatismul ideologic. Prin urmare, capacitatea Chinei seculare de a acționa ca „honnest broker” („intermediar onest”) între diverșii jucători politici și religioși din Afganistan, mobilizând, în același timp, și ajutorul esențial al Pakistanului, este maximă.

Partener al Chinei în Organizația Grupului de la Shanghai (un NATO euro-asiatic) și în BRICS (un fel de UE intercontinentală), Rusia are toate motivele să salute implicarea acesteia în chestiunea afgană, exact cu argumentele care au împins URSS în aventura sa prost terminată în 1985. Securitatea celor cinci republici central-asiatice ex-sovietice (Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan și Kîrgîzstan), este direct afectată de ceea ce se petrece în Afganistan, după cum de ea depinde securitatea Rusiei, regiunea fiind un fel de pântece moale al acesteia.

Prin urmare, Rusia și SUA au nevoie de securitate și stabilitate în Asia Centrală. Amândouă au învățat că fiecare din ele singură nu poate impune o arhitectură de securitate viabilă acolo. De aceea, au nevoie să coopereze între ele, dar și să implice China, în primul rând, și cu ajutorul ei, Pakistanul, în proces. Fără China, eventualul acord americano-rus în regiune nu atinge parametrii de eficiență doriți.

Ce mână oare în luptă China, cu excepția interesului de a fi acreditată oficial ca jucător global? Și care este principalul instrument al Chinei în această mare încercare strategică? Răspunsul este: noul „drum al mătăsii”.

„Drumul Mătăsii” trece obligatoriu prin Asia Centrală și chiar prin Afganistan. Dacă dorește să avanseze cu acest proiect, China trebuie să beneficieze de o regiune central-asiatică pacifică, sigură, stabilă și capabilă din punct de vedere economic să respecte regulile comerțului modern. Spre a o obține, China trebuie să caute soluții politice și geopolitice tocmai cu ajutorul instrumentului economic. „Drumul Mătăsii”, prin care Beijingul își va extinde puterea în lume, are nevoie de piețe dezvoltate, dar ajută și la dezvoltarea piețelor. De o asemenea dezvoltare post-criză are nevoie și Afganistanul. Ca și țările vecine lui, de altfel.

Declarația celor patru, respectiv trei, state care și-au dat mâna pentru a aduce pacea în Afganistan prin instrumente politico-economice, implică, deci, și împăcarea SUA cu proiectul „Drumului Mătăsii”, întredeschizând poarta spre o eventuală asociere la realizarea lui, potrivit maximei care îndeamnă să te alături celui pe care nu îl poți înfrânge.

ȘI CEILALȚI CE FAC?

Din toată această discuție care fasonează noua ordine globală, lipsește cu totul UE. În 2010, europarlamentarul român Adrian Severin, pe atunci vicepreședinte al Grupului S&D (Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților – n. red.) din Parlamentul european pentru politica externă și de securitate, a pus pe masa Comisiei europene, mai exact a Comisarului pentru politică externă și de securitate, Cathy Ashton, un document de poziție în care se propunea ca UE să se implice direct și masiv în realizarea proiectului chinez al „drumului mătăsii”, în acel moment aflat încă în faza incipientă a analizei de fezabilitate.

Severin mai propunea lansarea unei acțiuni diplomatice care să se adreseze problemei afgane din perspectivă europeană, prin includerea în ecuație a Pakistanului. Aceasta după ce, în 2001, din poziția de Președinte al Adunării Parlamentare a OSCE, lansase ideea unui Commonwealth al republicilor central-asiatice ex-sovietice.

Se contura astfel o viziune deopotrivă românească și europeană asupra unei arhitecturi de securitate în Asia Centrală. Motivele pentru care toate aceste proiecte au rămas literă moartă, sunt mai multe. Unul este sigur acela că după îndepărtarea sa din pozițiile de influență deținute în PE, nu a mai fost nimeni care să dispună de energia și voința necesare spre a le împinge mai departe.

Pe acest fond trebuie înregistrată și o importantă reacție japoneză. Japonia a refuzat amplasarea pe teritoriul său a unui scut american antirachetă, similar celui de la Deveselu. Guvernul japonez preferă să își dezvolte propriile sale tehnologii defensive.

Asta nu înseamnă că s-a ajuns la o antantă cordială nipono-chineză, care să creeze un front americano-sceptic în Pacificul de Vest. Câtuși de puțin. În evoluțiile ordinii globale, în care America, Rusia și China își dau mâna, diplomația de la Tokyo a detectat contraindicația privind provocarea oricărei indispoziții geostrategice la Beijing. Implicată în edificarea ordinii din regiunea central asiatică și atrasă irezistibil spre valorificarea șanselor deschise de aceasta pentru realizarea proiectului global al „drumului mătăsii”, China nu are, în lipsa unei provocări, niciun motiv să amenințe Japonia, partener strategic al SUA, tot așa cum Rusia nu are niciun motiv să atace România, membru al NATO.

Cu muşchii ridicoli flexaţi în fața Rusiei, reculând tot mai mult în relația cu China, acceptând ordinele Europei germane și adoptând retorica defunctului unipolarism american, România se va repezi într-o zi cu trotineta pe „drumul mătăsii”, doar pentru a constata trist că regulile de circulație nu permit decât traficului greu să circule acolo și că nimeni nu este dispus să răspundă favorabil solicitărilor sale disperate de autostop. 

Angajată în prezent, chiar și numai simbolic, prin Președintele Iohannis, în războiul comercial americano-chinez (a se vedea în acest sens declarația Trump-Iohannis adoptată cu prilejul recentei vizite a acestuia din urmă în SUA), România pierde teren și în ceea ce privește includerea sa în proiectele comerciale și de investiții aferente evoluției „drumului mătăsii”, plasate inclusiv în contextul reabilitării post-criză a Afganistanului. Acel Afganistan unde au murit până acum, pare-se fără niciun rost, mai mulți români.