Tristan Tzara, de la Moinești la Cabaret Voltaire

În 1896, evreii din Moinești nu porneau către gloria mundi. Nici măcar către Zürich. Cum oficialitățile noastre le refuzau emanciparea, deși erau născuți în România, își luau traista-n băț și porneau fie către Țara Sfântă, căminul național evreiesc (unde moineștenii au întemeiat primele noi așezări evreiești, Rosh Pina și Zichron Iaakov), fie către Tărâmul Făgăduinței, America.

Nu și Samuel Rosenstock.

Venit cu familia în București, a strâns din dinți, a făcut abstracție de condiția sa de cetățean de categoria a doua – evreii români aveau toate obligațiile față de stat, dar nu și dreptul de a fi cetățeni români – și a încercat să se emancipeze altfel. Elev al strălucitului Liceu „Mihai Viteazul”, Samuel Rosenstock a avut, aici, două întâlniri decisive. Una cu poezia simbolistă, inaugurată la noi de Alexandru Macedonski, iar cealaltă, cu un alt elev, pe nume Ion Iovanache.

Împreună, cei doi au întemeiat în 1912 revista „Simbolul”: unul dintre primele gesturi artistice din Europa, prin care, din inovațiile pe care le produsese simbolismul, începea să se nască o nouă conștiință, critică la adresa artei de până atunci. Tânărul Rosenstock începuse să își caute un pseudonim, oprindu-se deocamdată la transparentul S. Samyro. Ați ghicit, desigur, că Ion Iovanache este cel care, puțin mai târziu, va atinge notorietatea sub pseudonimul Ion Vinea: lider al suprarealismului românesc, întemeietor al revistei „Contimporanul”, publicist social-democrat, excepțional poet, prozator și traducător.

La „Simbolul”, S. Samyro a scris poezie post-simbolistă și a început primele experimente de avangardă. Publicația, de orientare democratică, s-a alimentat din generosul curent pacifist european, care anticipa, cu spaimă, apropierea marii conflagrații mondiale. Care nici nu va întârzia să izbucnească, la mai puțin de un an de zile după ce, biruiți de eforturile financiare, cei doi liceeni puneau capăt frumosului experiment publicistic și artistic de la „Simbolul”.

Samuel Rosenstock, alias S. Samyro, îngrozit de conflictul care contrazicea toate aspirațiile sale estetice și credința sa într-o Europă a spiritului și a artei pure, a luat calea exilului, stabilindu-se provizoriu în Elveția. Țara Cantoanelor era, deja, în 1914, gazda unei pleiade de intelectuali europeni, animați de aceleași idealuri artistice (și) pacifiste. Alături de unii dintre ei – Hans Arp, Hugo Ball –, tânărul nonconformist român a întemeiat, în 1916, Cabaretul Voltaire, pe a cărui scenă neconvențională avea să se desfășoare cea mai importantă mișcare de avangardă, din zorii modernității europene: dadaismul. Deja, pseudonimul bucureștean era abandonat, în favoarea celui cu care tânărul poet născut la Moinești va atinge gloria mondială: Tristan Tzara. Un pseudonim enigmatic, care a generat numeroase interpretări, una dintre ele sugerând o pronunție franceză a sintagmei „trist în țară”… Se non è vero, è ben trovato, cum zic italienii. Tot Tzara a botezat și noua mișcare artistică: i-a spus Dada. Alt nume enigmatic, care a născut numeroase interpretări, de la ideea repetiției infantile a afirmației românești „da” și până la ipoteza, susținută de fapte, a existenței, în Bucureștii de dinainte de 1914, a unor reclame la un after shave local foarte în vogă, care se numea chiar Dada (sugestie aparținându-i criticului Geo Șerban).

Dadaismul a zguduit conștiința artistică europeană. N-a fost un moft și nici o frondă juvenilă, deoarece pornea de la o premisă foarte gravă: aceeași gândire europeană a secolului al XIX-lea, care născuse arta pe care dadaismul o contesta, spuneau cei de la Cabaret Voltaire, născuse și Primul Război Mondial… Era, prin urmare, necesar ca unele dintre premisele ei să fie puse sub semnul întrebării, zgâlțîite critic și chiar abandonate. Nu doar spiritul politic al Europei secolului XIX era în neregulă, de vreme ce generase carnagiul din 1914-1918. Și arta ei era.

Tzara, deși s-a mutat la Paris după încheierea războiului, nu a renunțat niciodată la legătura cu țara în care se născuse. A păstrat o legătură permanentă cu mișcările de avangardă din România, a venit în țară la diverse manifestări ale acestora, a colaborat sporadic la publicațiile de profil de aici. După 1945, chiar în condițiile comunizării României, Tzara a mai revenit odată acasă și și-a asumat condiția de neoficial reprezentant al României la Paris. Din păcate, a murit relativ tânăr, înainte ca destalinizarea să ofere șansa altor relații între România și Franța.

Faptul că, simbolic vorbind, avangarda secolului XX are și rădăcini românești ar trebui să ne facă să privim mai lipsiți de complexe condiția noastră culturală. Nu suntem doar o cultură de imitație, ci una care a produs și valori originale, implicate în marile momente ale culturii europene. Pe de altă parte, însă, trebuie să reflectăm la modul în care statul român i-a tratat pe evreii noștri și, în general, valorile românești. Multe genii, născute la Hobița sau Tescani, la Slatina sau Moinești, au trebuit să ia calea exilului pentru a le fi recunoscută valoarea…