Un ambasador de calibru mare indică un interes geopolitic mare. Cazul Reuven Azar, noul ambasador al Israelului în România

Calitatea ambasadorilor pe care un stat îi trimite în alte state constituie un indicator sigur asupra importanței acordate de statul acreditant statului acreditar. Biografia persoanei acreditate spune mult mai mult asupra caracterului relațiilor dintre statele implicate decât calificativele retorice incluse în discursul politico-diplomatic oficial. Este și cazul noului ambasador al statului Israel în România, E.S. Reuven Azar.

• Coiful de la Coțofenești și brățările dacice se întorc acasă
• Simina Tănăsescu: Digitalizarea excesivă este un pericol
• După 25 de ani, Burj Al Arab intră în renovare
• De la americani vine lumina…verde! Bogdan Ivan anunță redeschiderea Rafinăriei Petrotel deținută de ruși
• Peter Magyar: Vom suspenda serviciul de știri al presei publice

Sunt state cu care România se mândrește a spune că are parteneriate strategice, dar care țin vacant timp de luni multe și chiar ani postul de ambasador la București, lăsând gestiunea raporturilor diplomatice bilaterale pe mâna unor birocrați șterși, modești intelectual și insolenți comportamental, care cu cât au trecut diplomatic mai redus cu atât se simt mai îndreptățiți la un comportament de vice-rege. Când, în fine, sosește și ambasadorul, acesta este fie un diplomat cu o carieră submediocră în pragul pensionării, fie un sponsor al campaniilor electorale din țara de origine, trimis pentru a-și amortiza investiția electorală pe malurile Dâmboviței. 

Să adăugăm că lucrurile nu au stat mereu așa, precum și că această tendință s-a accentuat în ultimele două decenii, odată cu reducerea importanței geo-strategice a României, inclusiv pe fondul servilismului în raporturile cu marile puteri euro-atlantice transformat în strategie a politicii externe românești.

Fără a se fi înscris vreodată într-un asemenea curent, Israelul reușește, totuși, să ne surprindă acreditând ca ambasador în România, la foarte puțin timp după expirarea mandatului lui David Saranga, mai exact în luna august 2022, o personalitate aureolată de o excepțională carieră politico-diplomatică.

Ambasadorul Reuven Azar, un om în plină putere creatoare, aflat la cota maturității profesionale și biologice depline (are 55 de ani), s-a născut în Argentina unde a și copilărit, provenind dintr-o familie originară în Alep (Siria). Studiile și le-a făcut la Ierusalim unde a devenit licențiat și master în domeniul relațiilor internaționale și unde, apoi, timp de trei ani, a activat în cadrul Batalionului de parașutiști al Forțelor Armate Israeliene. În Israel, mai mult decât în multe alte locuri din lume, cariera militară, în special în unitățile de elită precum cele de parașutiști, este formatoare de mari caractere. 

Pe terenul diplomației și al politicii externe impresionant este faptul că Reuven Azar a deținut exclusiv funcții cu semnificație strategică de primă importanță și de maximă sensibilitate: 1. negociator cu Autoritatea Palestiniană în aplicarea acordurilor de la Oslo; 2. șef al Echipei privind sancționarea politicii nucleare a Iranului; 3. director al Direcției pentru cercetarea (economiei) Orientului Mijlociu din Ministerul de Externe al Israelului; 4. șef al Grupului de lucru din același minister pentru gestionarea relației trilaterale Israel-China-SUA; 5. consilier politic și apoi adjunct al șefului de misiune la Ambasada Israelului în SUA; 6. șef al secției economice a Ambasadei Israelului în Egipt și vice ambasador al Israelului în Iordania (Egiptul și Iordania fiind doi vecini arabi cu care Israelul are tratate de pace și cu care întreține relații strategice); 7. adjunct al Consilierului pentru Securitate Națională al Israelului și consilier politic al Primului Ministrul israelian.

Ce semnificație poate avea trimiterea la București a unei asemenea personalități, clădită cu atâta grijă strategică și forjată prin atâtea misiuni strategice, dar fără legături anterioare cu România (așa cum a fost cazul multora dintre predecesorii săi)? 

Nu putem neglija că ultimele episoade cu adevărat memorabile ale raporturilor bilaterale româno-israeliene au fost cel al acuzațiilor de trădare aduse de liderii unuia dintre actualele partide de guvernământ din România (partid din care provine și actualul premier) fostului prim ministru social-democrat român Viorica Dăncilă, pentru a fi efectuat, o vizită de lucru la Ierusalim („Nu știu ce afaceri o face PSD cu evreii?!” – afirma atunci, într-o retorică ușor antisemită, Președintele Klaus Iohannis), precum și renunțarea la decizia Guvernului de a muta ambasada României de la Tel Aviv la Ierusalim, ca urmare a presiunilor Palatului Cotroceni (într-o opoziție neconstituțională).  

Logica nu dă decât un singur răspuns: pentru Israel raporturile cu România au ieșit din zona bilateralismului strict, pentru a intra în sfera unei strategii regionale implicând Marea Neagră, Europa Centrală și Orientul Mijlociu, la intersecția intereselor americane, ruse, vest europene, chineze și neo-otomane. Concentrarea pe frontul ucrainean a războiului mondial având ca miză resetarea ordinii globale, respectiv în vecinătatea imediată a României, în condițiile în care Ungaria se aliniază cu Rusia, China și Turcia, iar Turcia, reclamând autonomia strategică și depărtându-se de SUA /NATO, se asociază cu Rusia, China și Iranul, face din România pontică și danubiană recipientul natural al unor interese strategice israeliene și poarta principală pentru intrarea acestora în Europa – „sufrageria Occidentului colectiv”.

Pe acest fundal, alte două observații se impun. 

Cea dintâi se referă la saturarea economiei domestice israeliene din punct de vedere investițional. De aceea, spre deosebire de alți parteneri ai României, interesați în principalsă vândă (în consecință, privind-o, aproape exclusiv, ca piață de desfacere) și, în subsidiar, să o aibă ca sursă de materie primă ieftină (cu precădere în sectorul energiei), Israelul are nevoie de un loc unde să investească în siguranță capitalurile sale disponibile, fiind deschis pentru sistemul de co-producție. Criza militară din regiune (fie ea și numai de tipul Războiului rece, adică o criză înghețată / cronică), care tinde să se prelungească, și criza alimentară, care se profilează în siajul celei militare, indică și sectoarele vizate: i. industria de armament (în care România cândva era performantă și care acum ar putea fi readusă la viață); ii. agricultura (care ar putea răspunde nevoilor unei populații israeliene în creștere, beneficiind de tehnologiile israeliene privind combaterea secetei); iii. și, evident, transporturile (în centrul rețelei cărora „bijuteria coroanei” este portul Constanța și care, până la urmă, printr-un lobby internațional adecvat, vor trebui să obțină și recunoașterea dreptului la libera circulație în spațiul Schengen).

Cea de a doua observație privește un aspect mai puțin băgat în seamă, dar esențial: un număr impresionant de cetățeni israelieni din generațiile actuale, proveniți, însă, din familii originare din România, cer și cetățenie românească. Acesta este cadrul de evoluție al diplomației de la om la om, al diplomației populare, care oferă o bază civilă transnațională solidă și durabilă raporturilor politice bilaterale de toate tipurile, garantându-le siguranța și stabilitatea. Un asemenea fenomen favorizant pentru o relație strategică veritabilă este de neignorat.

Iată sfidările care stau în fața noului ambasador al Israelului în România și, foarte probabil, misiunile foarte speciale cu care a sosit în „valiza sa diplomatică”. 

Valsul se dansează, însă, în doi. Este nevoie, deci, ca și politica externă și diplomația românească să răspundă „invitației la vals” israeliene, ieșind din confortul păgubos al schematismului său atlanticist. O va face oare? Nu știm.

Să îi urmăm deocamdată ambasadorului Reuven Azaratât succes în promovarea proiectelor sale, cât și în găsirea partenerilor potriviți pentru vals!