Un bărbat și o femeie… voiau să se călugărească

El și ea se așază pe locurile lor din avionul Air France care îi va duce de la Paris la București. El, în spatele ei. Nu se cunosc, deși amândoi sunt români și trăiesc la Paris de 15 ani.

• Oana Gheorghiu anunță care sunt primele companii de stat ce vor fi restructurate, lichidate…vândute. PSD: Atentat la siguranța națională a statului român
• Ficțiunea sancțiunilor: Europa continuă să cumpere gaz rusesc
• Inflație fără precedent de interviuri ale judecătorilor CCR. Oare ce îi sperie?
• Ilie Bolojan pune presiune pe români. Guvernul a adoptat o nouă măsură menită să-i facă de râs public
• Procurorul Emilian Eva încearcă să scape de condamnarea pentru luare de mită

Ea a lansat una dintre revistele internaționale de modă la București, apoi s-a mutat în orașul luminilor și a continuat o carieră în industria modei. Înaltă, frumoasă, slabă, rafinată… putea fi model, dar era prea puțin. A ales să îi învețe pe alții că moda trece, dar stilul rămâne.

Mama unui băiețel solar, și prețioasă și pretențioasă, e genul acela de femeie care mănâncă din farfurii din porțelan de Sévres cu tacâmuri de argint chiar și când e singură în casă. Poate și pentru că nici nu are alt tip de veselă. Înnobilează o pereche de sandale ieftine și o rochie simplă din pânză cu atitudinea și gesturile natural aristocrate.

El, înalt, brunet, cu un chip în care se amestecă trăsături antagonice de evreu arab, rațional și responsabil pentru logistica unei centrale nucleare.

Boarding-ul s-a încheiat. Ea scoate Psaltirea din geantă și începe să citească. El… îi întinde „Știu un om întru Hristos: Starețul Sofronie, isihastul și theologul”. „Am citit-o!”, răspunde ea zâmbind.

El mai face o încercare, dăruindu-i din mica bibliotecă pe care o transporta cu el „Întâlnirile cu marii părinți athoniți ai veacului al XX-lea” de pe Athosul sfințeniei. „Am citit-o și pe asta!”.

Descumpănit, îi spune:  „Nu mai am decât Homo Deus al lui Yuval Harari!” „Asta nu mă interesează…” răspunde ea apatică.

Așa se naște un dialog teologic în care el mărturisește că parcă a zărit-o cândva în Biserica românească din Paris, ceea ce poate fi posibil pentru că ea o frecventează deseori.

Amândoi își exprimă uimirea pentru lecturile celuilalt și mai ales pentru proximitatea aceasta spirituală decisă la check-in-ul Air France de o angajată. Sau poate de Dumnezeu?!

Își mărturisesc că vor să se retragă curând în viața monastică. Ea, la mănăstirea ortodoxă „Acoperământul Maicii Domnului” din Bussy-en-Othe, unde s-a călugărit și Prințesa Ileana, el, la Essex, pe urmele părintelui Sofronie. În zbor, aproape de cer, a conversa despre Dumnezeu pare cel mai firesc fapt.

Ajunși pe pământ, cei doi necunoscuți se despart. Nu schimbă numere de telefon, emailuri, nimic. Abia și-au aflat numele… Ramona și Alexandru.

A doua zi, ea începe să se gândească la el. Întoarsă la Paris, îi mărturisește părintelui său duhovnic că a cunoscut pe cineva în avion și că i-a rămas ceva la el… inima, gândul, iluzia, speranța, nu prea știe exact ce anume. Părintele îl recunoaște din descrieri și după nume: „E pe același drum ca și tine!”, îi spune… „Vrea să se călugărească!”.

Trece o lună. De tăcere. Printre gânduri sfinte și emoții numinoase vine aniversarea ei. Înconjurată de prieteni, suflă în lumânările tortului aniversar și conform superstiției clasice își dorește și gândește: „Doamne, dacă drumul meu e spre Tine, fie să ajung mai repede! Dacă nu, dă-mi un semn prin cel ales de Tine!”. Câteva minute mai târziu, îi sună telefonul. La capătul fibrei optice, una dintre fetele de la biserică îi spune că un domn, Alexandru, ar vrea numărul ei de telefon și cere permisiunea de a i-l da. Acesta oare să fi fost semnul din dorința nerostită?

Așa încep doi ani… în care își scriu, dar nu se văd, în care el îi trimite melodii și psalmi, în care ea caută sensuri elocvente sau subliminale, mesaje ascunse în versuri și ritmuri.

Epuizată de așteptarea în care nimic concret nu părea să se întâmple, îi șterge numărul de telefon și decide să uite că l-a cunoscut vreodată. El continuă să-i „cânte” până în ziua în care ea îi scrie cu vorbe ireversibile să înceteze, pentru că nici nu îl mai ține minte: „Eu nu mai știu nici cum arăți, dacă te văd pe stradă, nu te recunosc!” „Să ne vedem atunci!”, îi răspunde el. Complet surprinsă, îi răspunde apatic: „Mâine dimineață, la ora 7, eu merg la Parohia de la Saint Sulpice. Dacă vrei să vii să mă iei de acasă și să mă duci până acolo, ne vedem!”.

A doua zi, cu un drum spre biserică, avea să continue întâlnirea a doi necunoscuți din zborul Air France de la Paris la București.

7 luni mai târziu… se căsătoreau.

În Biserica Sfinții Arhangheli din Paris, Ramona și Alexandru și-au întins mâinile și și-au pus verighetele.

Icoana Maicii Domnului, pe care le-am dăruit-o în acea zi, i-a însoțit pe parcursul slujbei în care vocea sublimă a lui Ionuț Furtună, coordonator al Coralei Bisericii (și întemeietor, cândva, al corului Byzanthion al Patriarhiei române) ne-a luat pe toți și ne-a dus la o nuntă în cer.

Un bărbat și o femeie care trăiau în același oraș de 15 ani, care au zburat întâmplător în aceeași zi pentru a-și vizita familiile din România, convinși că împlinirea lor va fi în mănăstire și mergând spre acest deznodământ senini, aveau să se întâlnească, să se căsătorească și să se iubească…

Timp de 10 ani, îi spusesem ei, neobosit, că asta se va întâmpla. Nu mă mai credea de mult…