Un denunț pierdut

În anul 2015, omul de afaceri Tiberiu Urdăreanu a făcut un denunț la DNA în care erau pomenite nume de vază, precum cel al fostului ministru al apărării și președinte ale UNPR, Gabriel Oprea, sau al fostului director SRI, George Maior. După tergiversări, dosarul a fost clasat. Apoi a dispărut cu totul. Pentru ca acum să reapară și DNA să ceară ÎCCJ redeschiderea sa.

DE CE VORBEȘTE ȘI DE CE TACE TIBERIU URDĂREANU?

Tiberiu Urdăreanu este un om de afaceri arhimilionar, ofițer de carieră, care a adunat avere inclusiv din atât de sensibilul domeniu al comerțului cu tehnologie militară. Adică locul unde se împletește schimbul de bunuri corporale cu cel de informații.

Pentru un asemenea om, a cărui inteligență nu poate lăsa loc dubiului, este de neconceput a nu-și fi dat seama că denunțul implicând personalități de prim rang ale armatei și serviciilor secrete, este egal cu apăsarea pe butonul nuclear. De ce a făcut-o? Mai ales pe când nu era deloc evident că este dotat cu echipament de protecție împotriva radiațiilor.

Există două răspunsuri posibile. Ori cineva îl avea la mână cu fapte penale grave și i-a cerut denunțul în schimbul impunității, ori cineva l-a amenințat cu înscenarea unui proces judiciar care l-ar fi putut condamna fără vină la pierderea libertății și averii dacă nu făcea denunțul respectiv. Acel „cineva” nu putea fi decât din rândul instituțiilor responsabile cu aplicarea legii.

În ambele cazuri abordarea a fost abominabilă. Nu poți scuti pe cineva de răspundere forțându-l să îți ofere probe împotriva cuiva care a priori („Patria a priori” – nu-i așa?) ai stabilit că trebuie scos din joc printr-o condamnare penală. Cu atât mai puțin nu poți cere unui nevinovat, sub amenințarea unui proces inechitabil, să denunțe vinovați a priori stabiliți în ciuda lipsei de probe. În funcție de acest mod de operare se poate stabili fără riscul de a greși că este vorba despre acele persoane și structuri ale instituțiilor de forță care au creat și formează „statul paralel”.

PLURALISMUL STATULUI PARALEL CREEAZĂ MONȘTRI

Când spunem „stat paralel” primul gând ne duce la Florian Coldea, Codruța Koveși, Ionuț Matei, Monica Macovei, dar și la George Maior. Devine tot mai clar că mai întâi pomeniții erau operativii. Creierul era cel din urmă. Tocmai de aceea el s-a menținut într-o anumită discreție.

Toate elementele doctrinale ale justiției selective, toate protocoalele anticonstituționale, toate legăturile orizontale între diferite instituții integrate în sistemul poliției politice, toate contactele externe au purtat amprenta personalității și gândirii sale. De cele mai multe ori și semnătura sa la propriu.

Să se fi revoltat atunci „statul paralel” împotriva creatorului său ori, în orice caz, a unuia dintre nașii săi? Creator a fost, poate, totuși, Traian Băsescu. Tatăl spiritual a fost însă Maior.

Să se fi luptat „tatăl natural” cu „tatăl spiritual”? Să existe mai multe „state paralele”? Să existe mai multe centre de putere în cadrul „statului paralel” unic? Cine din „statul paralel” să fi dorit pieirea Maiorului?

Se pare că aceasta este realitatea legică a „statelor paralele” care dă temei asigurărilor lui Eminescu din Glossă: „Teamă n-ai, căta-vor iarăși / Între dânșii să se plece.”

MAIOR LA DNA SAU „PE AICI NU SE TRECE!”

Tot Eminescu zice, însă, în aceeași poezie: „Nu spera când vezi mișeii / La izbânda-ți făcând punte.” Și din nou a avut dreptate. Cei care s-au bucurat la gândul că se face lumină și dreptate, au avut imediat motive de întristare.

Denunțul privea o uriașă mită tranzacționată în folosul UNPR prin implicarea directorului SRI și competent să ancheteze era DNA.

Sesizată de denunțul lui Urdăreanu, această stea a procuraturii române a început urmărirea penală; însă numai împotriva unuia dintre cei doi denunțați. Ironia sorții a făcut ca acela să fi fost tocmai prietenul personal al denunțătorului (cămașa este mai aproape decât haina), generalul Gabi Oprea. Il padrino sau the Godfather George (ca să o spunem într-o limbă în care i se citeau rapoartele și lui Maior-tatăl), a fost scutit de orice indiscreție a procurorilor anticorupție.

Peste o vreme, când alte scandaluri au ocupat atenția publicului însetat de spectacolele însângerate ale execuției corupților, dosarul a fost clasat. Aceasta în ciuda faptul că denunțul era „profesionist”, el nereducându-se la o simplă poveste, ci fiind susținut de diverse documente (facturi și ordine de plată, printre altele), precum și de indicarea unui martor de prima mână în persoana cunoscutului om de afaceri Nicolae Dumitru –Niro.

Clasarea nu se putea referi însă decât la investigația privind persoana pusă sub urmărie, respectiv Oprea. Referitor la Maior nu era nimic de clasat, întrucât nu fusese nimic început. În „statul mafiot” al lui Traian Băsescu, „prietenii știu de ce”.

Când presa a reînceput răscolirea informațiilor și a încercat să afle cum stau lucrurile, surpriza a fost enormă. Nu doar că dosarul privind cercetarea lui Oprea – între timp devenit fervent susținător al „statului de drept” mafiot – fusese închisă, dar denunțul lui Urdăreanu, care îl includea pe George Maior, se … pierduse fără urmă. Și Mafia siciliană, Dilinger sau Al Capone ar fi pălit de ciudă.

ÎN CĂUTAREA DENUNȚULUI PIERDUT

Mass media a intrat în fibrilație și, minune, denunțul pierdut a fost găsit. Ceea ce la Caragiale a fost comedie, în vremea lui Klaus Iohannis este tragedie, iar în această tragedie, adulterina Zoe, cea care a pierdut scrisoarea compromițătoare, șantajistul Cațavencu, care a încercat să profite de ea, și cetățeanul turmentat care a recuperat-o în cele din urmă, se regăsesc într-un personaj unic numit DNA. Un fel de Agamiță Dandanache al „statului de drept”, cu procurori mai proști decât Farfuridi și mai canalii decât Cațavencu.

Trezit din adormire, succesorul Codruței Koveși, decide cu „fermitate” să redeschidă dosarul, pentru a-l putea cerceta acum pe nimeni altul decât pe tartorul suprem, George Maior. Pentru asta, sesizează la minut „partenerul de nădejde”, ÎCCJ, adică secția judiciară a mișcării #rezist, condusă măiestru azi de Cristina Tarcea, pentru a desființa clasarea.

De ce trebuie casată clasarea dosarului de urmărire a lui Gabriel Oprea, pentru a începe urmărirea niciodată inițiată anterior a lui George Maior? Numai DNA știe.

Și totuși, mai putem înțelege și noi. Pentru că ÎCCJ poate respinge în mod definitiv cererea DNA și astfel cazul Maior se închide pentru totdeauna fără a fi fost cercetat sau judecat vreodată. Sperăm, un totdeauna relativ, limitat la viața actualului raport de putere din România și din lumea celor care o tratează ca pe un teritoriu sub tutelă.

Aceasta ne permite să încheiem tot cu Eminescu: „Ne-or întrece nătărăii / De am fi cu stea în frunte.”