Răzvan Pîrjol și-a obținut licența în turism la Institutul Hotelier de la Glion, din Elveția. Cu o experiență de 15 ani în domeniu, vorbitor de 5 limbi străine, a fondat „Leading Choice”, o companie de consultanță, iar acum se pregătește să inaugureze Hotelul Palatul Suter, primul boutique hotel de lux din România. Este Președinte al  Bucharest Tourism Board (BTB), calitate din care, la invitația Q Magazine, atrage atenția asupra celei mai mari probleme cu care se confruntă turismul românesc la ora actuală: lipsa oamenilor.

Migrația forței de muncă este deja o temă de importanță și o strategie de dezvoltare națională și este imperativ necesar ca factorul politic decident să o conștientizeze și să colaboreze cu mediul privat, pentru redresarea unei situații care, în faza actuală, cu ușurință ne poate aduce în situații dezastruoase pentru economia națională.

Specializare pentru nimic

Acum zece ani, se estimau peste 23 de mii de români care lucrau în industria ospitalității în afara țării. Una dintre informațiile desprinse din studiul făcut arată că motivația era venitul util pentru a putea să își cumpere o casă, o mașină etc. în România. Deci expatrierea era doar o căutare de resurse pentru o viață mai bună… în România.

Tot acum 10 ani, industria ospitalității din România se plângea de lipsa de personal calificat, de lipsa de educație în domeniu, de absența practicii suficiente în programele universitare de profil, iar proaspătul Fond Social European (FSE) pentru România părea să rezolve problema finanțării educației și training-ului în domeniu.

Astfel, au fost derulate nenumărate programe europene pentru formare profesională, prin care multe zeci de mii de persoane au fost formate, specializate, reconvertite pentru meseriile din industria hotelieră, din restaurante și din domeniul turismului, iar zece ani mai târziu, ne regăsim într-o situație pe cât de contradictorie, pe atât de gravă, ea depășind deja limita îngrijorării, dat fiind că multe afaceri se închid din această cauză.

De ce spun contradictorie, pentru că industria ospitalității din România este într-o continuă creștere, chiar dacă nu în ritmul în care mediul privat și-l dorește și în pofida absenței unei politici publice clare, strategice și coerente, atât de promovare, cât și de susținere a mediului de afaceri. Deci deși numărul locurilor de muncă a crescut, salariile la fel, oportunitățile de carieră de asemenea, am beneficiat de fonduri pentru formare și educație și totuși ne confruntăm cu o criză a forței de muncă ce devine mai gravă decât una economica.

Investiții pentru alții

O spun cum o spuneam și acum 10 ani. Migrația forței de muncă în industria ospitalității nu este o problemă a României, ci a sectorului de activitate. O regăsim în toată lumea și, în definitiv, este normal. Venitul, experiența diferită și curiozitatea de a trăi în diferite țări și medii de lucru sunt motivații absolut normale. Oriunde călătorim, vom găsi un personal multinațional și multicultural și este absolut normal ca să vedem și în România aceste transformări în următorii ani.

Înțelegerea acestui fenomen nu înseamnă însă că nu trebuie prevenit și compensat, că semnalele de alarmă ale mediului privat nu trebuie luate în seamă din timp, or, în cazul de față suntem deja depășiți de evenimente, cu o estimare a deficitului de de personal de aproximativ 50 de mii de oameni pentru sectorul nostru de activitate. Din nefericire, și alte sectoare precum construcțiile, industria automobilistică, dar și sănătatea sunt în situații similare. În plus, ar trebui să ne punem întrebarea „investment și a return on investment”, în sensul că, mai ales în sistemul de educație publică (dar și în cazul fondurilor europene), sunt formați tineri pe bani publici, de a căror expertiză vor beneficia alte state. Este antiproductiv! De câțiva ani, interesul pentru facultățile de medicină, de exemplu, a crescut din nou și acest lucru este strict legat de posibilitatea de evoluție și carieră (coroborat cu venitul) în străinătate. Deci finanțăm și producem calitate de care nu profităm noi, ci alții.

Astfel, dacă plecăm de la situația României actuale, constatăm că ne confruntăm cu o depopulare considerată mai gravă decât criza economică de acum 10 ani. O criză economică este limitată în timp, dar exodul unei populații are efecte majore pe termen foarte lung.

Soluții la probleme

Se estimează astăzi, în mod oficial, că sunt aproape 3,5 milioane de români în diaspora, dar numărul lor real poate ajunge către 4,5 sau chiar 5 milioane, ceea ce arată că, în ultimii 25 de ani, România și-a pierdut 22% din populație.

Astăzi, statistici arată că ritmul emigrării este de 9 români/oră, ceea ce este absolut îngrijorător, mai ales pentru o țară care nu are conflicte armate sau etnice.

„Nu putem rezolva problemele cu aceeași gândire care le-a creat”, spunea Einstein. Astfel, prin asociațiile profesionale de profil, ne-am exprimat, în repetate rânduri, punctele de vedere comune referitoare la soluții pe termen imediat, mediu și lung: încurajarea transferului din mediul rural în cel urban, prin posibilitatea de a deduce cheltuielile legate de cazare, transport și masă; stimularea importului de forță de muncă din țările extracomunitare, prin creșterea contingentelor (astăzi 7000 pax), simplificarea procedurilor de angajare, care astăzi durează aproximativ 4 luni, eliminarea tratamentului preferențial obligatoriu de salarizare (superior celui unui cetățean român), precum și eliminarea prevederii prin care firmele sancționate nu pot angaja din țările extracomunitare.

Componenta educațională nu trebuie neglijată nici ea, iar măsurile care se impun ar fi:

• recunoașterea diplomelor obținute în străinătate. Sunt tineri care pleacă să studieze în străinătate, în diverse școli și universități, uneori plătind peste 200.000 de euro pentru un ciclu complet de studii, și care întâmpină dificultăți la recunoașterea diplomelor in România. O „bună voință” a autorităților în a găsi punți de legătură și echivalare ar fi un bun stimul pentru repatriere;
• învățământul dual, care și-a arătat roadele deja în alte industrii, are astăzi implicarea atât a statului, cât și a mediului privat. Rămân însă de convins tinerii, copiii, cei care să urmeze aceste programe, iar acest lucru se face din nou prin strategie de comunicare sau programe de inducție în școli;
• posibilitatea de a încheia contracte de muncă pe durate prestabilite obligatorii cu un elev sponsorizat în timpul studiilor;
• implicarea industriei de specialitate în elaborarea programelor analitice, precum și în procesele de examinare în cadrul învățământului profesional.
• deschiderea autorităților competente către sistemul de Universități de Științe Aplicate prezente în toată lumea și care pun un accent mărit pe perioadele de practică (peste un an de experiență practică în 3,5 sau 4 ani de studii de licență acreditate);
• credit fiscal pentru operatorii care fac/susțin școli profesionale.

Acestea ar fi câteva soluții pentru o dezvoltare sigură și durabilă a economiei naționale.