Un francez pentru România

Vulgarizând puţin, pentru uzul curent, dl Thierry de Montbrial este unul dintre acei câţiva oameni care gândesc pentru Franţa, pentru conducerea acesteia şi, dată fiind poziţia centrală a Parisului în construcţia europeană, şi pentru Europa.

Dl de Montbrial este, totodată, un european care nu s-a mulţumit să se informeze despre România din presă. A venit la Bucureşti, pentru prima dată, în 1990 (anterior refuzase o invitaţie a autorităţilor ceauşiste). De-atunci şi până acum a revenit de nenumărate ori, indiferent cine a fost la putere şi, mai ales, indiferent cât de proastă a fost imaginea României în Occident. Pentru că dl de Montbrial nu gustă clişeele mediatice şi imaginile livrate de-a gata. Preferă să vadă cu ochii săi. Mai ales că, adesea prezentată în presa occidentală drept o catastrofă, drept o falsă democraţie care ascunde cea mai neagră restauraţie ceauşistă, România de după Revoluţia din decembrie ’89 avea să evolueze ferm în direcţia democraţiei europene şi a valorilor euroatlantice.

Ca orice autentic viitorolog, Thierry de Montbrial cunoaşte forţa tradiţiei şi, avizat în privinţa angajamentului european al vechii Românii, cea de dinainte de Yalta, nu s-a lăsat impresionat de epifenomene. Intelectual polivalent, posesor al unei culturi impresionante, dl Thierry de Montbrial a ţinut, aflăm acum, şi un jurnal, care a consemnat, din 1990 şi până în 2011, vizitele şi întâlnirile sale din România, jurnal care apare acum în limba română. Jurnalul românesc al viitorologului francez este fabulos prin cel puţin două aspecte:

1) îndrăgostirea de spaţiul românesc, care-l face să se transforme, treptat, într-un „discurs îndrăgostit” (după formula lui Roland Barthes)

2) observaţia lucidă, nu numai a aspectelor de suprafaţă, ci mai ales a mişcărilor de profunzime, a ceea ce ne place să numim România profundă. Desigur, îndrăgostirea autorului de România nu exclude notaţia critică, pentru că jurnalul dlui Thierry de Montbrial este guvernat de luciditate, de-o afectivitate sobră, defel encomiastică. Astfel alcătuit şi redactat, jurnalul românesc al savantului francez este unul dintre cele mai importante documente ale istoriei noastre recente. El înregistrează, precis ca un seismograf şi subtil ca scalpelul unui arheolog, toate mişcările spiritului public din România, în drumul lung şi dificil al transformării societăţii noastre dintr-una totalitară (cu netăgăduite accente personale) într-una democratică şi europeană. La lectură defilează în faţa ochilor noştri nu numai personalităţile politice şi culturale cu care dl de Montbrial s-a întâlnit (cu unele dintre acestea, ca preşedintele Ion Iliescu sau criticul Eugen Simion, s-a şi împrietenit), ci şi detaliile de viaţă cotidiană pe care ochiul necomplezent al savantului le culege, pe traseele sale româneşti. Câteodată, o asemenea privire din afară ne poate ajuta să ne înţelegem mai bine. Mai ales că privirea lui Thierry de Montbrial nu este una de revizor, încruntat şi inclement, ci una cordială, a cuiva care, deşi străin, are acces la valorile şi la cultura noastră, pe care le pune, pertinent, în relaţie cu cele europene.

Această atitudine caracterizează, de fapt, atât relaţiile speciale dintre Franţa şi România, cât mai ales mixitatea care tinde să definească, în Europa Unită, relaţia politică şi culturală dintre cele două ţări latine. Să nu uităm, repet, că vorbim nu (numai) despre un savant care, în solitudinea unui centru de cercetare, îşi permite luxul de a reflecta la România şi la destinul ei. Chiar şi-aşa, şi faptul ar fi demn de luat în seamă. Savant eminent, dl Thierry de Montbrial este însă, cum spuneam, una dintre acele minţi care gândesc viitorul Franţei şi al Europei. Faptul că o asemenea personalitate ne acordă, complet dezinteresat, prietenia şi, mai ales, solidaritatea sa – indiferent de dificultăţile pe care România le parcurge şi de asperităţile personajelor care, la un moment dat, ne reprezintă –, este absolut excepţional şi se cuvine salutat ca o şansă istorică a ţării noastre.