Un hexagon amoros

Ca un făcut, aceste afaceri amoroase, mai mult sau mai puţin ortodoxe, apar atunci când Franţa este în criză. Ca la circ, publicul aplaudă, ziariştii au mereu subiecte, politicienii – motive de a arăta cu degetul. Nu demult, cineva îmi spunea: „Stânga? Care stângă? Stânga este dreapta în Franţa”. Amorul este orb, ţinteşte indiferent de culoarea politică, iar bărbaţii de stat cad pradă zeului glumeţ cu o uşurinţă deconcertantă. Directorul redacţiei săptămânalului L‘Express, Christophe Barbier, scria că „Franţa iubeşte vodevilul şi se consolează astăzi de declinul său râzând în hohote în ritmul foiletonului iubirilor prezidenţiale”.

Este dur, ca analiză, un asemenea gând, nu-i aşa? Dar, să fim sinceri (aici Ion Luca Caragiale s-ar distra copios, monşer!), „analiza politică este invadată de psihologia de bazar”, iar calităţile pe care ar trebui să le aibă un viitor preşedinte par să nu găsească un „catindat” pe măsură: potrivit aceluiaşi Barbier, un preşedinte de ţară ar trebui să fie rapid şi omniprezent, să refuze emoţionalul şi să aibă o anumită ţinută de stat, o persoană care compătimeşte fără a boci; un preşedinte vorbeşte des, dar simplu, căci el trasează şi primul ministru colorează; în fine, un preşedinte se îndepărtează de plăcerile simple ale vieţii pentru un timp, pentru mandat, citeşte dicţionarul virtuţii cu ochelari care nu sunt excesiv de moderni şi acceptă faptul că nu culege fructele la lăsarea serii, ci a mandatului. Este clar, remarcă Barbier în ultimul editorial din L‘Express („Hollande côté François”), că niciun politician francez nu este apt pentru funcţie.

Nuanţe

Există totuşi o diferenţă de nuanţă: măcar Nicolas Sarkozy a divorţat în regulă şi s-a recăsătorit ulterior. S-a ştiut destul de repede cine este şi cine nu o primă-doamnă (funcţie existentă doar la americani, altfel). François Hollande nu a fost căsătorit cu Segolène Royal, nici cu Valérie Trierweiler, probabil că nu va fi nici cu Julie Gayet. Deci, nu se poate spune că a înşelat pe cineva. În schimb, din punct de vedere al reprezentativităţii primei-doamne, cea care se implică în domeniul umanitar etc., ar putea distribui sarcina celor trei foste şi actuale consoarte. Sau concubine? Grea întrebare, şi care a ocupat tot timpul de emisie al dezbaterilor care au urmat anunţului făcut de preşedinte în 25 ianuarie. Acum, unghiul s-a schimbat, toţi ziariştii se întreabă cu cine va merge Hollande în vizita oficială prevăzută în America, pe 11 februarie. Ah, America, ist wünderbar (Rammstein). O parte din moravuri francezii le împart cu americanii, cert: prima-doamnă, primul scandal… glamour (Bill Clinton şi Monica Lewinsky). Culmea coincidenţelor, actriţa Julie Gayet este nominalizată la premiul César pentru cel mai bun rol secundar, pentru interpretarea unei consiliere a ministrului de Externe, în filmul Quai d’Orsay, de Bertrand Tavernier. Nimic extraordinar în această nominalizare, însă reţelele sociale au remarcat rapid: prenumele consilierei este… Valérie. Nu este vorba nici despre orice film, ci ecranizarea unei celebre benzi desenate, în care rolul principal este deţinut de Thierry Lhermite, interpretând personajul Dominique de Villepin! Răspunsul, delicat, în 28 februarie. Ce-a vrut de fapt Hollande să demonstreze prin această dezvăluire savant orchestrată? Se ştia de această afacere din vara lui 2012, anunţă unele publicaţii. De ce acum? Ca să arate că este un om ca toţi alţii? Dar a fost ales întocmai pentru că se spera că nu este ca toţi ceilalţi… Că nu este ca DSK (Dominique Strauss Kahn). Că nu o să fie prins niciodată în posturi jenante, că nu o să fie implicat niciodată în scandaluri de femei, cu femei, pe lângă femei…

Valérie Trierweiler şi Julie Gayet
 

Nedumeriri

Aproape că am putea să ne întrebăm de ce a fost sacrificat atât de repede şi de nemilos DSK, dacă acum i se iartă atâtea preşedintelui Hollande? Se zice că în spatele fiecărui bărbat important se află o femeie. Dar ce te faci când în spate se află de fapt două-trei? Mai putem vorbi de serios şi de prestanţă? Cred că sunt întrebări legitime.

„Când ceri exemplaritate, trebuie să fii conform imaginii pe care o vinzi”, scrie Jean Quatremer, jurnalistul care a dezvăluit încă din 2007 înclinaţiile sexuale ale lui DSK. Într-o carte apărută imediat după linşarea mediatică a lui DSK, în 2012, vinovat de alcov, dar altfel un specialist economic şi financiar recunoscut, intitulată „Sexe, mensonge et médias” (Editura Plon), Quatremer continuă: „Dacă politicienii doresc să-şi păstreze intimitatea, trebuie să construiască un zid chinezesc între viaţa lor privată şi viaţa lor publică. Cine a auzit vorbindu-se despre viaţa familială sau sexuală a lui Edouard Balladur, a lui Jacques Delors sau a lui Lionel Jospin? Ei au zis şi arătat minimul necesar, iar despre ei nu circulă niciun zvon”. Q.E.D.