Un serviciu european de intelligence: soluție necesară sau vis birocratic periculos?

În timp ce atenția publicului e prinsă în crize succesive — migrație, energie, inflație, război — Bruxelles-ul lucrează liniștit la ceva cu potențial de cutremur: o nouă celulă de informații în interiorul Comisiei Europene. Oficial, e doar o „coordonare”. Neoficial, ar putea deveni primul pas spre un serviciu de intelligence european, suprastatal, netransparent și greu — dacă nu imposibil — de controlat democratic.

Lumea e periculoasă. Dar este acest pretext suficient pentru orice?

UE experimentează cu cel mai sensibil domeniu existent: securitatea internă. Și nu toată lumea e încântată. Fostul ministru grec Yanis Varoufakis a spus-o direct: ar fi „o versiune de Bruxelles a CIA”.

Argumentul oficial e clar: trăim într-o eră a amenințărilor hibride, a războaielor invizibile și a influențelor străine. Doar că astfel de argumente au fost folosite, în istorie, pentru a justifica extinderea puterilor serviciilor secrete, diminuarea controlului democratic, transformarea instituțiilor tehnice în actori politici.

În momentul în care Comisia Europeană — un organism neales direct — gestionează informații sensibile despre statele membre, suntem deja într-un teren care cere mai mult decât justificări vagi despre „geopolitică”.

Europa de Est știe ce se poate întâmpla. România o știe în mod special

Pentru mulți din Vest, discuția e pur teoretică. Pentru cei care au trăit România anilor 2009–2016, e cât se poate de concretă. Cazul protocoalelor secrete dintre SRI și DNA — ulterior declarate neconstituționale — a arătat cum un serviciu de informații poate intra adânc în mecanismele justiției, cum procurorii pot deveni actori politici, cum anchetele pot fi orientate, direct sau indirect, către ținte convenabile, iar acuzațiile pot ajunge la un nivel de creativitate care sfidează logica (primari anchetați pentru capital electoral obținut prin… asfaltări fațadizări aprobate legal în Consiliul local).

Nu discutăm aici vinovății individuale — asta e treaba instanțelor — ci derapaje sistemice. Derapaje care au fost recunoscute, contestate, dezbătute public și, într-o anumită măsură, condamnate public. Însă, dacă astfel de excese au fost posibile într-un stat membru cu instituții naționale, de ce n-ar fi posibile într-o structură supranațională cu și mai puțină supraveghere?

Ce scop ar putea avea un serviciu de informații central la nivel european?

O asemenea structură, cel puțin  în forma propusă („celulă” de coordonare), ar putea avea trei scopuri principale. Primul ar fi acela de coordonare în fața amenințărilor comune atunci când statele s-ar confrunta cu atacuri cibernetice, campanii de dezinformare, influență străină (Rusia, China etc.), terorism transfrontalier.

Din capul locului regăsim aici o eternă suprapunere cu propaganda ideologică stângistă promovată de Comisia Europeană și utilizată ca panaceu pentru a restrânge libertățile cetățenești din Uniunea Europeană, pentru a lupta împotriva oponenților politici „suveraniști”  și de a forța intrarea Europei într-un război de care nu are nevoie.

Pe de altă parte, un centru european de informații ar putea să sincronizeze informațiile și să reducă dependența de NATO/SUA în domeniul intelligence. Din nou, lipsa de transparență ne împiedică să spunem dacă UE vrea sau nu să își reducă dependența de NATO și SUA ori, dimpotrivă, dacă dorește să și-o adâncească și să o subordoneze controlului corporatist gen al 28-lea regim prin intermediul căruia s-ar controla astfel și informațiile din spațiul „vasal”, european.

Al doilea scop ar fi cel de a construi o capacitate analitică proprie a Comisiei. Bruxelles-ul dorește să aibă expertiză internă pentru a formula politici, fără a depinde total de statele membre pentru informații sensibile. Interesant, nu? Propriu-zis, prezumpția este că statele membre nu sunt cinstite față de Comisia Europeană, iar aceasta este nevoită să le spioneze ca să afle adevărurile din spatele declarațiilor oficiale! O bună întrebare ar fi cine a ales Comisia și cine i-a conferit astfel de puteri?

Al treilea scop ar putea viza politicile de securitate și apărare comună. Crearea unei celule de intelligence la nivel european este frecvent interpretată ca începutul unei structuri europene de intelligence, a unei capacități de apărare mai unite (eventual o armată europeană).

Un serviciu secret european ar putea deveni ceea ce Bruxelles-ul nu recunoaște: un instrument de disciplinare politică

Într-o UE cu tensiuni interne evidente — de la migrație la energie și de la războiul din Ucraina la identitate europeană — tentația de a folosi securitatea ca argument politic e uriașă.

O structură de intelligence centralizată ar putea cataloga opoziția eurosceptică drept „vulnerabilitate”, orice critică la adresa Comisiei ca „narațiune ostilă” sau „amenințări hibride”, pluralismul drept zgomot de fundal, „nesupunerea” națională devenind suspectă.

Nici nu e nevoie să existe un abuz efectiv — simpla posibilitate este suficientă pentru a eroda încrederea publică. Ajunge să ne gândim la ambiguitatea dintre „dezinformare” și opoziția politică legitimă, aptă să genereze poziții publice catalogate cel mai frecvent drept „interferențe străine” sau „atacuri hibride”. UE nu are un serviciu de informații propriu, deoarece Comisia nu este un organism ales, Parlamentul European nu are puteri solide de supraveghere asupra serviciilor, nu există o tradiție comună – europeană – în intelligence.

UE are nevoie de transparență, nu de labirinturi secrete

Cooperarea în intelligence poate fi necesară. Dar centralizarea? Asta e cu totul altă poveste. În lipsa unor garanții clare și a unui control democratic robust, un serviciu european de informații riscă să devină un actor politic mascat, un instrument suprastatal incapabil de a fi tras la răspundere, o structură care poate decide ce opinii sunt „acceptabile” și ce opinii sunt „amenințătoare”, un Big Brother cu stele aurii pe fundal albastru.

Iar dacă există un lucru pe care Europa ar trebui să-l fi învățat din propriul secol XX, acela este că nu e bine să combini puterea supranațională cu lipsa de supraveghere.

Impactul asupra suveranității statelor membre

Acesta este probabil cel mai puternic argument împotriva ideii! Statele ar fi nevoite să împărtășească informații despre securitatea internă, despre mediul politic intern, despre infrastructura critică. Acest lucru poate fi perceput ca o cedare clară de suveranitate.

Serviciile din UE au culturi extrem de diferite (SRI, BND, DGSE, AIVD etc.). Unele state, mai ales Franța și Germania, au tradiția controlului strict asupra intelligence-ului și privesc cu suspiciune partajarea cu Bruxelles-ul. Mai ales atunci când UE poate avea interese care nu coincid în totalitate cu cele ale statelor.

Un centru de intelligence european poate monitoriza, analiza și influența politici interne, poate interveni în mod deranjant în zone ce țin tradițional și de suveranitate.

Pericolul nu vine din existența unei structuri de coordonare, ci din lipsa unui control democratic clar, opacitate instituțională, suprapuneri de competențe între Comisie și state, extinderea mandatului fără control democratic (mecanismul tip „creștere organică”, cum s-a întâmplat cu alte agenții europene).

Modele de risc asociate nu pot ocoli politizarea (utilizarea etichetelor de securitate pentru a disciplina opoziția), capturarea instituțională (influențarea de grupuri politice dominante la nivel european), instrumentele de presiune în negocierile interne (folosirea informațiilor sensibile în negocieri dintre state și Comisie).

De la informații la putere militară, drumul e scurt

În paralel, Bruxelles-ul discută despre armată europeană, autonomie strategică, fonduri comune pentru apărare, rol militar consolidat în regiunea estică. Orice armată are nevoie de un serviciu de informații. Orice serviciu de informații are nevoie de o doctrină. Iar orice doctrină are nevoie de un „dușman”. Nu e greu de anticipat unde duce această spirală.

UE lucrează deja la crearea European Defence Union, PESCO, proiecte de interoperabilitate militară. Un serviciu european de intelligence ar facilita coordonarea militară europeană, ar furniza analize comune privind – nu-i așa – Rusia. Riscul este ca toate să fie percepute ca instrumente propagandistice, cum la fel de bine – simple justificări pentru politici de escaladare. Cei care se opun unor politici militare ar putea fi asociați, la rândul lor, cu riscuri de „interferență rusă”, marginalizați în discursul public, eliminați de pe platformele sociale, cenzurați etc.

Înainte de a construi un serviciu secret european, UE trebuie să-și construiască anticorpii democratici

Europa are nevoie de securitate. Dar o securitate care nu înghite democrația, ci o protejează. Orice structură de intelligence creată la Bruxelles trebuie să aibă control parlamentar real, obligații stricte de transparență, verificabilitate, limitări procedurale ferme, mecanisme directe de răspundere și contestare.

Altfel, riscăm să descoperim peste câțiva ani că, în numele securității, am construit o mașinărie care scapă de sub control. Și, ca multe mașinării istorice de acest fel, nu va ceda puterea suvepe care i-o oferim astăzi. Crearea unei celule europene de intelligence nu este în sine problematică, dacă rămâne limitată la coordonare. Dar există riscuri structurale reale, care trebuie discutate: transferul de suveranitate în domeniul cel mai sensibil — securitatea internă, posibilitate de politizare a „amenințărilor hibride”, potențialul de suprapunere cu construcția unei forțe militare europene, riscul de presiune asupra opoziției politice care contrazice linia centrală a UE.