UNIFORMA

Would they shoot me or not? (M-ar împușca sau nu?).

Întrebarea răsunase în spatele nostru atât de sonoră, încât mi se părea că reverberase în întreaga sală. Nu realizam dacă ne este adresată nouă.

• Veştea, primul mesaj către liberali: Nu e o amenințare!
• Tomac „ne-a îmbrățişat” şi-a plecat. Liberalul Adrian Veştea, nominalizat de Nicuşor Dan. Bolojan: Un act ostil, o încercare de a rupe PNL
• Simona Halep s-a retras. „Nu regret nimic și vreau doar să mulțumesc vieții și universului pentru tot ceea ce am primit”
• Acum 3 ani, România avea cea mai ieftină benzină din Europa. Azi e la nivelul din cele mai scumpe state membre UE
• Proiect. Șefii instituțiilor care nu acționează pentru recuperarea prejudiciilor constatate de Curtea de Conturi riscă închisoare până la cinci ani

– Would my old buddies shoot me? What do you think? (M-ar împușca vechii mei camarazi? Ce credeți?)

Întrebarea, cu un puternic accent american, era limpede adresată colonelului de lângă mine. Ne-am întors. A trebuit să ridicăm fruntea pentru că în fața noastră se înălța o siluetă masivă, probabil de peste doi metri. Un costum tradițional japonez, pentru ocazii deosebite, cu un haori, halat negru scurt, de mătase, cu hakama, pantalonii largi, plisați, cu dungi alb-negru,  cu cingătoare împletită, toate abia cuprinzând talia unui american. Un tip solid, tuns scurt, cu trăsături ferme, ușor marcate de înaintarea în vârstă. Zâmbetul lui larg aproape că acoperea orizontul.

– I am a big target, am I? They would not miss me! (Sunt o țintă mare, nu? Nu m-ar rata!) zise el. Hohoti scurt. Apoi continuă:

– Gentlemen, wait a second! (Domnilor, așteptați un moment!).

Înainte să apucăm să reacționăm, dispăru între multele siluete ale invitaților.

Episodul se consumase rapid și nu ne lămurisem deloc. Aproape că preferam să ne prefacem că nici n-a existat.

– Cum vi se pare recepția? m-a întrebat atașatul român al Apărării, uitându-se în jur.

Uriașul se topise în mulțime.

Ambasadorul nostru ne delegase pe noi doi să-l reprezentăm la recepția de Ziua Națională a acestei țări prietene. Eram ministru-consilier de aproape trei ani la Tokyo și îi mărturisisem deja colonelului, fără să elaborez, că îmi formasem o opinie despre „cultura locală” a recepțiilor de Ziua Națională. Dincolo de aspectele și momentele convenționale, unele ambasade reușeau să adauge culoare și specific național. Spre meritul lor. Așa se întâmpla și azi.

– Reușită! Priviți! am spus, deși recomandarea mea era limpede inutilă.

Ofițerul, cu reflexe profesionale bine formate, privise atent încă de la intrare și monitorizase cine era prezent din corpul diplomatic, interesându-se la colegii în uniformă, alți atașați militari străini prezenți, despre ce oficiali japonezi participau la eveniment. 

– Am recunoscut în mulțime câțiva parlamentari! am adăugat. Asistența mi se pare onorantă și destul de reprezentativă!

Salonul de festivități al acestei ambasade din zona de nord a capitalei impresiona prin arhitectura modernă. De jur împrejur, decorul fusese completat cu mobilier sculptat și covoare tradiționale și piese de artă națională. Pereții înalți de sticlă lăsau lumina acestei dimineți de toamnă să pătrundă și să evidențieze generoasa punere în scenă. Favoriza atmosfera. Prezența invitaților părea și mai abundentă și colorată. Se simțeau bine. Ospitalitatea gazdelor se manifesta ireproșabil. Cupe de sake și pahare de vin fuseseră servite din abundență.

Obișnuita alocuțiune de deschidere a fost rostită de ambasador cu deosebită măsură, mai scurtă decât a multora în asemenea împrejurări. Unii, regretabil, uită că lumea stă în picioare și nu e neapărat dispusă să ingurgiteze un detaliat inventar a ceea ce s-a întâmplat merituos în relațiile bilaterale din ultimul secol. Oficiază o litanie cu suma detaliată a ceea ce, curent, fibrilează în carnația și musculatura rapoartelor anuale ale ambasadorilor către propriul guvern și le inflamează atât de epic și intenționat eroic.

Acum, cu bun simț și indulgență, gazda ne-a iertat. A preferat un mesaj cu sclipiri de evenimente remarcabile și adnotări memorabile. Genul proxim senzaționalului: s-au semnat acorduri, s-au aniversat…, comerțul a depășit nivelul de…, proiectul investițional cutare a progresat, vizitele de nivel au marcat… și decis…, ne-am înfrățit cu atâtea orașe…

Să ridicăm paharul! Campai! (Noroc).

Plăcut surprinși, invitații au profitat de consumarea rapidă a momentului formal și au pactizat operativ în jurul masivului bufet plasat strategic în centrul sălii.

– Campai! Let’s drink for the Navy! (Campai! Să bem pentru Marină).

Din nou, eram abordați de cineva din spatele nostru. Bineînțeles, sonoră și imperativă, invitația răsuna din partea aceluiași impozant personaj. Revenise purtând sub braț un chelner. Adică, mai precis, de la înălțimea sa, americanul nu putea decât să-l conducă pe chelnerul nipon ca pe o păpușă capturată. Din fericire, acesta ținea zdravăn, cu ambele mâini, tava pe care tremurau cupele de sake și paharele de vin.

– I am back! Gentlemen, allow me to greet you! (Am revenit! Domnilor, permiteți-mi să vă salut!).

Ne-a invitat să luăm câte o cupă de sake și am ciocnit toți trei fără ezitare. Uriașul făcu un pas înapoi și declară ofițerului, copleșindu-ne cu un abundent accent american:

– You are really handsome, let me admire you! (Sunteți realmente arătos, vă admir!).

Atașatul Apărării zâmbi, mulțumi în engleză, dar se simți dator să explice. Nu era de la Marină. Purta uniforma de gală a Armatei Române, obișnuită pentru ceremonii, pentru momente festive.

– Ador culoarea! Asta, da, uniformă! continuă uriașul. Eu venerez Marina!

De la altitudinea lui, cu o alonjă de boxer, deși mai gentil în gest, opri un chelner care circula printre invitați și ne făcu semn să mai luăm o cupă de sake. L-am urmat disciplinați. Simțeam, însă, din tonul său, că în itinerariul dimineții, deja, mai tratase cu atenție și alți chelneri.

– Pentru Marină! Și pentru toți oamenii în uniformă!

Ne-am conformat apelului său și am ciocnit din nou. El continuă:

– Nu mai știu câte decenii au trecut! Am servit în Marină, mi-am făcut datoria, domnilor. Nu am fotografia la mine să vă arăt. Eram în uniformă, foarte mândru, pe puntea navei USS Missouri, aici în golful Tokyo, când s-a semnat Capitularea în ‘45.

A tăcut. În jurul, nostru rumoarea recepției crescuse în intensitate. Deși mai aveau farfurii în mâini, invitații se răspândiseră sau se grupaseră și conversațiile creșteau în sonoritate tot mai animate.

– Acum, mai am puțin și fac 70. Nu mult, câțiva ani. Și uitați-vă cu ce am ajuns să mă îmbrac. Nu mi-ați răspuns. Vechii mei camarazi, dacă m-ar vedea, ce-ar zice? M-ar împușca sau nu? Stați. Nu-mi răspundeți. Nu trageți până nu știți care este situația!

Înainte ca noi să spunem ceva, întinse brațele spre noi.

– Vedeți mâinile astea două?

După recepție, în mașină, colonelul îmi mărturisea că palmele americanului erau cam de dimensiunea unei lopeți de infanterie.

– Cu mâinile acestea i-am hrănit, domnilor. Eu, cu mâinile astea!

S-a oprit pentru că, așa cum se întâmplă, omenește, după câteva pahare, devenim emotivi. Sorbi din cupa de sake. Apoi continuă:

– Am fost printre primii americani care au fost debarcați. Împărțiți în grupe, misiunea mea și a camarazilor era să patrulăm în Tokyo. Orașul era făcut praf de bombardamente. Nu mai văzusem așa ceva. În prima zi am încărcat mașina noastră de patrulare cu vârf. Am montat o mitralieră pe ea. Aveam buzunarele pline de grenade, o arma automată, un pistolet, un sac cu muniție de rezervă. Să-i vină cuiva ideea să ne trateze ca pe invadatori, ca pe trupe de ocupație!

Făcu o pauză parcă derulând un film în memorie.

– Treceam prin oraș ca printr-o zonă devastată. Săpaseră până și parcurile ca să cultive legume. Oamenii abia mergeau, se clătinau pe stradă. A doua zi am descărcat toată muniția și mitraliera! Am păstrat doar pistoletul și, mai ales, baioneta. Cu ea deschideam cutiile de conserve. Am împărțit cât am putut, cât ni s-a dat. Opream când vedeam un copil și împărțeam batoane de ciocolată. Când mă vedeau pe mine, înghețau. Eram prea mare pentru ei. Îi luam în brațe. Dar nu știam ce să le spun. Acuma știu! Am învățat japoneza, domnilor! Dumneavoastră știți?

Am răspuns și eu și colonelul că, din păcate, deocamdată, nu vorbim japoneza.

– Învățați limba, domnilor. E subtilă, chiar prea subtilă pentru noi. Apoi am fost demobilizat, m-am însurat cu o japoneză. Am început o afacere cu importuri de tehnologie americană. Am făcut bani frumoși. M-am luat o casă la munte, în prefectura  Shizuoka, știți, nu departe de muntele Fuji. Dar concurența m-a mâncat rapid. Firmele locale au început să producă mai rapid, mai ieftin, să inoveze. Am dat faliment. Dar au fost generoși. Concurența, aici, m-a angajat consultant, eu cunosc o groază de lume în America, partenerii mei de business de acolo, am relații. Concurența! Domnilor, firme pe care, altădată, nici nu le plăteam în bani. Întâi, în conserve, mai apoi, în piese, în componente. Cu mâinile astea i-am hrănit! Iar, acum…

Se opri uitându-se în jur. Colonelul făcu semn unui chelner care ne oferi prompt o nouă șarjă de sake. Ciocnirăm din nou.

– Good luck! (Noroc) zise uriașul.

M-am gândit că schimbarea subiectului ar fi benefică.

– Cum ați găsit un costum japonez pe măsura Dvs.? am întrebat.

Americanul a chicotit.

– Please do not report me! (Vă rog, nu mă denunțați)

Și adăugă simulând o mărturisire:

– Around the corner you will find a half-naked Sumo wrestler from Hawaii! (După colț veți găsi un luptător de Sumo din Hawai dezbrăcat!) (În Japonia, în rândul luptătorilor de Sumo, se regăsesc unii de origine hawaiană, precum au fost vestiții campioni Konishiki, Akebono și Musashimaru – n.red.). Ha-ha-ha!

Mai relaxat, eliberat de amintiri, râsul lui reverberă în toată sala. Mi-am permis să preiau conversația:

– Ne-ați pus o întrebare la care n-am ajuns să vă răspundem. Nu cred că foștii camarazi v-ar condamna. Atunci când a fost cazul, așa cum ați spus, v-ați făcut datoria față de uniformă! Și mai cred încă ceva. Așa cum sunteți îmbrăcat acum, sunteți dovada uriașă a reconcilierii! A împăcării între cei care odată, de mult, acum o jumătate de secol, s-au înfruntat!

O dată în plus, zâmbetul larg al americanului păru să umple sala.

– M-ați prins! Mi-ați ghicit gândurile! Pe colonel îl văd că e militar. Dumneavoastră sunteți civil. Sunteți comerciant, profesor, ziarist, cercetător?

– Mai rău decât toți! Am răspuns glumind. Sunt diplomat!

– Un rău mai mult decât necesar! a râs americanul. Cei în uniformă, marinari, aviatori, infanteriști, precum și cei în civil, ca dumneavoastră, diplomații, cu toții servesc patria! Pentru noi, când eram în uniformă, întrebarea era simplă. Cum rezolvăm situația. Câtă forță era necesară, câtă muniție, cât timp. Apoi camarazii mei au împachetat și s-au întors în baze. Pentru noi, totul se împărțea în alb și negru, clar. Și ordinele urmau această delimitare. Voi, diplomații, vă zbateți, de fapt, căutând să depășiți delimitarea. Trebuie să fiți flexibili, să-i împăcați pe toți. Nu vă invidiez. Căutați reconcilierea. Aveți dreptate. Și eu am căutat-o în felul meu. De aceea am ales comerțul. Am negociat cu tot atâta forță. Când am pierdut, am pierdut tot atât de ferm. Am crezut că îmi va fi mai ușor într-o țară învinsă. Dar am înțeles că nu există învingători veșnici și nici învinși pentru totdeauna. Sir! se adresă colonelului. Din experiența mea vă recomand să țineți aproape unul de altul! Ca astăzi, mereu! Astfel, aveți o șansă să reușiți. 

O voce feminină s-a auzit imperativ:

– Otosan! (tată). I was looking for you! I have run around looking for you! (Te-am căutat! Am alergat peste tot).

Ne-am întors. O tânără japoneză se oprise lângă noi. Mătasea chimonoului ei radia în culorile sezonului, cu fine decorațiuni florale. Am remarcat imediat ceva ieșit din comun. Rarissim! Avea ochii albaștrii ai americanului! Chimonoul o arăta subțire dar, cert, era înaltă peste media siluetelor feminine nipone.

– Gentlemen, allow me to introduce my daughter, Grace! (Domnilor, permiteți-mi să vă prezint pe fiica mea, Grace!), spuse americanul. Look, now, this is my commanding officer! (Iată, acum, ea e comandantul meu), spuse el. She is my greatest achievement! (Este realizarea mea cea mai mare!).

Am salutat-o și eu și colonelul, prezentându-ne. Ea s-a înclinat, cu un zâmbet.

– My Dad is always the sweetest bragging champion! (Tata e totdeauna cel mai dulce mare lăudăros!).

– Yes-sir, ready to go home! (Da, sir, sunt gata să merg acasă), declară uriașul.

Tânăra și-a luat tatăl de braț. În ciuda masivității, el s-a mișcat încet, parcă puțin moleșit de toată agitația dimineții. I-am privit îndepărtându-se. El pășea încă drept, cu alura milităroasă de altădată, dar costumul japonez îi completa identitatea cu un aer elegant și pașnic.

În jurul nostru, sala recepției se golise de lume, ospătarii începuseră să degajeze mesele, să strângă bufetul. Peste toate pluteau încă lanțurile de decorațiuni care susținuseră atmosfera festivă, iar în dreptul ieșirii se înșirau, pe suporți de metal, coșurile cu aranjamente florale multicolore, abundente, trimise de oficiali și parteneri japonezi cu felicitări și urări. 

În timp ce ne îndreptam spre ieșire, caligrafia în negru strălucitor a uneia dintre ele mi-a atras atenția: „Mereu parteneri, mereu mai puternici!”.  

Această povestire face parte dintr-un volum de Memorii, în curs de apariție, dedicat centenarului de relații diplomatice româno-japoneze.