Neputinţa învăţată

Totul merge rău, lucrurile şi ţara merg într-o direcţie greşită.

Dacă am face nişte studii sociologice consistente despre realitatea şi viaţa noastră socială, ar putea să se constate că nefericirea noastră nu este dobândită din cauza condiţiilor sociale sau a locului neprielnic în care ne-am născut. Neputinţa noastră a devenit istorică, iar cel mai grav lucru este că ea se învaţă. Nu se ia din laptele mamei, nu este una genetic transmisă, ci vine dintr-un fel de genetică socială care face să ne tot pierdem în peisajul rătăcirii fără de proiect şi fără de vlagă. Nu putem face nici măcar nişte amărâte de autostrăzi, nu suntem în stare să construim o societate fără corupţie, nu putem reforma educaţia, nu putem măcar să ne păstrăm tinerii acasă.

O neputinţă pe care am transformat-o parcă în filosofie de viaţă şi mod de a fi, în care culmea este faptul că ne sfătuim copiii să părăsească această ţară unde, „dragul mamei, nu ai nicio şansă, nu poţi face nimic”. Neputinţa are, în primul rând, o explicaţie de fond, una convenabilă, uşor de asimilat, care ne deresponsabilizează. A fost cultivată mereu, prin povestea fundamentală a devenirii noastre, istoria. Dar nu numai de istoria oficială, ci şi de formele povestirii vieţilor noastre, a istoriei familiilor spuse de bunici copiilor atunci când ei întreabă despre strămoşii lor.Un discurs de înfrângere totală se învaţă mereu, încă din familie.

Neputinţa de a arăta ceva făcut în istorie am explicat-o prin faptul că am fost mereu călcaţi de imperii, de popoare migratoare, am fost teatru de război. Dar ceea ce e mai grozav este că am fost pacifiştii lumii, cum spunea un ideolog comunist. Vedeam în copilărie o carte în biblioteca tatălui meu şi, pe măsură ce creşteam,  mă enerva tot mai tare, din cauza acelui titlu propagandistic idiot: Nici cuceritori, nici cuceriţi. Probabil că în trupul meu de copil, şi apoi de adolescent, se întâmplau transformări radicale de masculinizare, se instaurau instinctele de luptă şi de supravieţuire, iar acestea se împacă destul de greu cu un asemenea tibetanism bolşevic. Adică, dacă nu am fost nici cuceritori, nici cuceriţi, ce dracu, am fost? Am fost absenţi, am fost fugiţi în păduri din calea istoriei? Ne-am ocupat doar cu otrăvirea fântânilor şi cu arderea grânelor în faţa unor inamici care nu s-au mai obosit să ne caute?

Neputinţa de a trăi decent, de a trăi normal, firesc, ca şi cum nu ar trebui să îţi aduci aminte unde eşti. Acceptăm cu uşurinţă mizeria umană, pe principiul că aici este România, aici nu suntem în Germania, prietene, trezeşte-te! Or să te calce toţi în picioare dacă nu faci ceea ce trebuie, dacă nu faci ceea ce fac toţi. Trebuie să fii necivilizat, egoist, sălbatic, să nu respecţi nicio regulă. Să cobori în ochii tăi doar pentru că trebuie să accepxăm o falsă definiţie a situaţiei, ca junglă în care nu ai voie să ai nici mamă, nici tată.

Neputinţa de a ne bucura de viaţă face parte tot din marea înţelepciune a fiinţării mioritice. Le spunem de mici copiilor că nu vor avea niciun viitor în România, că trebuie să plece cât de departe văd cu ochii, în America, la căpşuni, oriunde. Adică, am înnebunit? Dacă noi nu am fost în stare să construim o lume bună pentru ei, de ce nu le dăm lor şansa să facă acest lucru pentru copiii lor? Viaţa nu este doar ceea ce se întâmplă fără voia noastră, viaţa este şi ceea ce facem cu trecerea noastră prin zile şi nopţi. A te bucura de faptul că eşti sănătos, că poţi să calci pe iarbă, să alergi în soare sau să te scalzi în iubirea ori în prietenia cuiva este mai mult decât a face proiecte megalomane de carieră sau de îmbogăţire.

Neputinţa de acceptare a performanţei altora, de a ne bucura colectiv, de a fi împreună este altă formă a unei deprinderi învăţate. Capra vecinului este mereu sacrificată, dar ea, oricum, nu va mai naşte iezi. Deci, după ce ne-am făcut damblaua, de ce să mai insistăm? Am putea să luăm un model de la un vecin, un exemplu, atunci când ceva i-a ieşit bine. Comunităţile europene sau asiatice învaţă din experienţele indivizilor şi fac din ele practici comunitare. Dacă unul pune un hotel în Alpii elveţieni sau austrieci, iar acesta merge, atunci toţi construiesc hoteluri sau pensiuni, se face o asociaţie sau o cooperativă, unii devin monitori de schi, altul face pâinea proaspătă pentru toţi, alt vecin îi duce pe turişti în excursie. Toate aceste forme ale neputinţei nu au nicio explicaţie obiectivă. Totul este dobândit, perpetuat printr-o subcultură a înfrântului care nu are curajul să trăiască fără suferinţă sau, mai exact, care nu are curajul să se ridice.

TEXT PUBLICAT PE 13 IUNIE 2011 ÎN Q MAGAZINE