Veniţi altă dată, nu e (aproape) nimeni acasă!

S-a petrecut într-o zi de 17 octombrie…

Întâmplarea a făcut să mă aflu în România într-o zi pe care-aş califica-o, acum, privind în urmă, ca fiind crucială pentru România. 18 octombrie, dimineaţa zilei imediat următoare acelui imens non-sens mediatic, gestual, european, din 17 octombrie. Cu o seară înainte, în timp ce Angela Merkel şi ceilalţi lideri europeni (aflaţi la Congresul Partidului Popular European, la Bucureşti) îşi țineau discursurile în Parlament, primul ministru Victor Ponta şi preşedintele Senatului, Crin Antonescu, manifestau într-un miting paralel pe „Arena Naţională”.

Îmi iau jucăriile şi plec

Dacă nu ar fi tristă, faza ar fi demnă de râs: asemeni unor copii supăraţi pe părinţi, şi-au luat jucăriile şi au plecat, aiurea, neacordând nicio importanţă faptului că părinţii îl aduseseră în seara de Crăciun pe Moş Crăciun, în persoană. Singurele lucruri care contau în acest context erau fronda, supărarea, nervii, în fine, toată tevatura de care un anumit segment de populaţie, majoritar, avea nevoie, ca să vadă că noii centru-stângi nu îi este frică de Bruxelles. Este perfect, şi este o atitudine de înţeles, aş spune, atunci când ea este logică, lineară, asumată, responsabilă.

Problema mea vine din faptul că atitudinea aceasta este de fapt o minciună, în care ne pregătim să perpetuăm, cu ocazia alegerilor legislative din 9 decembrie.

Castelul visat, doar pe hârtie?

Românii au umplut deci stadionul şi au fost mândri de conducătorii lor, care, vezi bine, le-au ţinut piept mai marilor Europei. Ce facem însă cu ipocrizia acestui gest, căci aceiaşi Victor Ponta şi Crin Antonescu devin blânzi şi cuminţi, la locul lor, atunci când sunt chemaţi sau invitaţi la Bruxelles? Nu este o dovadă palpabilă că, în fine, castelul pe care-l construiesc, sau încearcă să-l construiască, nu ţine, şi că se va prăbuşi în curând, odată cu multitudinea de aspiraţii şi de speranţe ale celor care au crezut în ei? Gestul este ridicol şi ţine de bun-simţ: ca preşedinte al Parlamentului, Crin Antonescu trebuia să-şi primească oaspeții. Cum adică, la telefonul României nu răspunde prezent nimeni, căci destinatarul, la Parlament, este plecat pe stadion? Când, o dată, o singură dată de foarte mulţi ani, la Bucureşti s-a concentrat o atât de importantă masă de lideri europeni, făcând din minuscula noastră capitală, atât de des confundată cu Budapesta de către străini, capitala politică a Europei, copiii nu sunt acasă…

Românii, un talent deosebit de a pierde ocazii

A fost un gest pueril, şi dacă regret ceva, este, atunci, tăcerea care a urmat gestului. Ceva similar ruşinii pe care o încerci când îţi dai seama că ai fost ridicol. Românii, a doua zi, tăceau şi ei. Trenul accelerat făcuse efortul şi trecuse prin gara noastră, dar degeaba. Interesele proprii, de partid, au contat mai mult decât fantastica maşinărie numită România. Am ratat, cred, cu toţii, o posibilitate de a demonstra că, dacă nu aprobăm gesturile şi comportamentul, discursul şi tactica celui care ne conduce, nu înseamnă că trebuie să fim la fel. Am fost la fel, într-o splendidă demonstraţie de a arăta că orice ar fi şi orice i s-ar întâmpla, dacă îl loveşte vreo şansă în viaţă, românul are grijă să strice tot. Şi atenţie, nu este în genele noastre, ci în caracterul nostru, în partea sa proastă. Prin analogie, am realizat o demonstraţie de dezuniune. Care ar fi fost reiterată, cred, dacă s-ar fi întâmplat să ne lovească norocul şi cu un Nobel pentru Mircea Cărtărescu.

Somnul raţiunii naşte… răzbunare

Această dezuniune riscă să ne coste. Pe tăcute, discret, dar clar, lumea inteligentă românească se pregăteşte să părăsească ţara. Creierele, cum spun străinii, dar creierele de aur, s-au închis într-o tristă cămaşă de fildeş, în ceea ce s-ar putea numi crisalida înainte de a-şi lua zborul. Cineva, pe undeva, s-a cam săturat de ce se întâmplă acum în România, de dezuniunea care este pe cale să nască monştri într-o ţară care era obişnuită să creeze genii. Monştri nu pentru că nu am avea genii, ci pentru că suntem conduşi, cei importanţi dintre noi, acolo, Sus, la nivel de stat, de spirite care nutresc doar răzbunare şi sânge. Cu orice preţ. Uitând că răzbunarea nu a generat niciodată nimic bun. Ci doar o spirală a altei răzbunări.