Violetta, rolul vieţii

A cântat la Viena, Ravenna, New York, Scala di Milano şi pe multe alte scene internaţionale, dar cele mai mari emoţii încă leare „când cântă pentru publicul din ţara ei”. Rolul Violettei din „Traviata” de Verdi pare să fie, așa cum recunoaște şi în interviul acordat revistei Q Magazine, acela care i-a adus cele mai mari emoţii şi „recunoștinţă faţă de Dumnezeu”.

La fiecare reprezentaţie, publicul o ovaţionează minute în şir, deși uneori o vede pentru a doua sau a treia oară în acest rol. Irina Iordăchescu este una dintre sopranele de valoare ale României, care şi-a păstrat modestia şi dragostea pentru origini. Mihaela Dordea pare să o fi portretizat cel mai exact: „Cum este Irina? Are acea suavitate combinată perfect cu spiritul brav al eroinelor de roman englezesc, serafice, dar neclintite în sentimentele lor, capabile să îşi urmeze destinul împotriva oricăror oprelişti. Pentru că Irina cunoaşte bine sensul destinului ei. Destinul unei mari artiste.”

Vă reconfirmaţi valoarea cu fiecare apariţie pe scenă. Ce pregătiţi în perioada următoare?

Fiecare spectacol sau concert înseamnă o nouă încercare, o nouă luptă interioară. Condiţiile sunt tot timpul diferite, felul în care te simţi, energia ta, energia celor din public, a colegilor… trebuie să existe un TOT perfect şi întrepătruns în planurile sale ca să putem crea o seară reuşită pentru noi şi pentru cei care ne ascultă. În afară de apariţiile mele pe scena Operei Naţionale Bucureşti şi în „Recviemul german” de J. Brahms la Filarmonica din Timişoara, în 28 martie, planurile sunt multe, o parte deja demarate, altele aşteaptă o concretizare. Cele pornite mă poartă în Kazahstan, la Teatrul Academic Abay de Operă şi Balet din Almaty, în Anul Verdi, la Festivalul „Giuseppe Verdi”, cu trei apariţii în cadrul festivalului, toate în lucrări ale lui Giuseppe Verdi – „La Traviata”, „Messa da Requiem” şi o Gală Verdi. Voi cânta acolo şi sub bagheta unui dirijor român foarte apreciat şi talentat, maestrul Cristian Sandu, şi pentru prima oară în regia lui Paolo Bosisio (Italia) în „La Traviata”. În mai voi cânta „Recviemul” de W.A. Mozart la Ateneul Român sub conducerea muzicală a maestrului Christian Badea, iar pe 18 mai am fost invitată să cânt tot la Ateneul Român, sub conducerea muzicală a maestrului Cristian Mandeal. În iunie sunt invitată la Filarmonica din Iaşi pentru „WesendonckLieder” de R. Wagner, iar pe 27 şi 28 iunie cânt în „Recviemul” de Verdi sub conducerea muzicală a maestrului Jin Wang.

În iulie am fost invitată să cânt la Paris şi în Marseille două concerte alături de maestrul Vladimir Cosma, ale cărui lucrări le-am interpretat şi la Bucureşti. Plănuiesc înregistrarea unui CD cu piese mai puţin cunoscute şi recitaluri în Foaierul Operei Naţionale București (ONB) cu programe extrem de interesante.

În cât timp vă… însușiţi un rol, de la partitură la jocul de pe scenă?

Un rol nu poate fi însuşit în totalitate de la început, el creşte în mintea, vocea şi în simţirea ta de fiecare dată când îl studiezi şi îl cânţi. Pentru mine, niciodată nu va fi la fel, nu mă pot repeta, îmi este imposibil, eu trăiesc diferit personajele de fiecare dată şi găsesc mereu culori şi interpretări noi, dar întotdeauna fidele textului şi muzicii. Ca un rol să fie bine aşezat în voce şi în intenţii, eu am nevoie de o lună ca să pot spune că păşesc pe scenă în siguranţă şi cu „poarta” creativităţii deschisă.

Aveţi o mulţime de roluri în repertoriu, însă românii vă iubesc mai presus de orice pentru Violetta din „Traviata”. Care este „strategia” pentru viitor – vă concentraţi mai cu seamă pe acest spectacol? Credeţi că etapa aceasta din carieră este pentru acest rol?

În octombrie 2010 am debutat în rolul Violettei Valéry pe scena ONB şi acest debut a marcat începutul unui alt drum, un moment de răscruce, foarte important, care a deschis multe uşi. Este rolul cu care am câştigat din ce în ce mai mult public, dar şi din ce în ce mai multă încredere, rolul care mi-a dăruit cele mai mari satisfacţii şi emoţii puternice, lacrimi şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu! În rolul Violettei, scena este singurul loc unde mă simt total protejată, unde nu am dubii şi nu concep noţiunea de eşec.

La Operă s-a schimbat conducerea, recent. Ce aşteptaţi de la actualul manager?

De la orice persoană cu care intru în contact în lumea muzicală aştept umanitate, pregătire profesională de înalt nivel, inteligenţă, corectitudine, profunzime şi flexibilitate. Pe lângă toate acestea, în cazul unui director – manager general al unei instituţii ca ONB, cred că toată lumea aşteaptă o mai mare promovare a Operei, mai multe resurse financiare pentru problemele instituţiei şi pentru salariile de mizerie, absolut ruşinoase pe care le au soliştii ONB, producţii noi, de valoare, şi inspiraţie regizorală autentică – sper foarte tare nu în direcţia care se practică acum în lume, unde vulgarul, absurdul, vizualul şocant şi depărtarea totală de libret şi istorie sunt la rang de adevăr şi valoare. Aştept bunăvoinţă şi înţelegere pentru aprobarea colaborărilor artiştilor ONB cu alte instituţii de gen din ţară şi din străinătate, din două motive la fel de grave şi de importante: unul este că nu se poate trăi sub nicio formă din salariul unui solist, iar al doilea este că prin fiecare nouă colaborare cu o orchestră, un cor, un dirijor şi parteneri de scenă, fiecare dintre noi creşte artistic, acumulează, evoluează, devine din ce în ce mai pregătit, mai informat, mai receptiv şi prin asta consider că şi nivelul spectacolelor ONB creşte  implicit. Nu pot să îmi imaginez (şi nici nu vreau s-o fac) cine aş fi fost ca artist dacă nu îi întâlneam şi nu lucram de atâtea ori în străinătate şi în ţară cu dirijori de mare valoare sau regizori extraordinari de la care am înţeles altfel lucrurile, am creat şi am simţit altfel de fiecare dată şi asta m-a îmbogăţit enorm ca artist.

Nu vreau să dau nume aici ca să nu omit pe cineva şi să deranjez, se găsesc toţi în prezentarea de pe site-ul meu oficial – www.irinaiordachescu.com. Evident că nu doresc şi nu doreşte nimeni tulburarea programării spectacolelor ONB, sub nicio formă, însă eu sper să existe deschidere din partea tuturor celor care lucrează la programarea spectacolelor pentru a se găsi calea echilibrată care să ajute ambele părţi şi astfel ONB să aibă numai   de câştigat!

Care sunt artiştii de pe scenele internaţionale pe care îi admiraţi? Cine vă inspiră, de la cine „furaţi”?

Tatăl meu, baritonul Dan Iordăchescu, a fost genul de artist care mi-a arătat calea aceea specială pe care nu mulţi o simt şi o urmează, a nuanţelor, a stărilor contrastante, a pasiunii, dar şi a planării cristaline a sunetului, unde şi ce să caut în partitură, diferenţa între stiluri, frazarea. Doamna Maria Slătinaru mi-a protejat vocea şi a îndrumat-o pe cel mai bun început de drum, împlinind ceea ce Dumnezeu mi-a hărăzit în clipa scânteii vieţii mele. Pentru repertoriul meu şi felul în care ştiu că trebuie să sune o voce care cântă corect şi sănătos, eu o ascult des pe Angela Gheorghiu. Artişti mari sunt mulţi, cu mare cultură, muzicalitate şi talent actoricesc, însă nu întotdeauna tehnica vocală prin care exprimă toate aceste calităţi este cea ideală, bună de ascultat (sunt atentă pe cine ascult pentru că este periculos să asculţi o voce care nu cântă corect, mare dezavantaj pentru elevii care ascultă un profesor exemplificând nefericit sunetul care ar  trebui să le fie model). Eu am fost norocoasă, profesoara mea, doamna Maria Slătinaru, era un exemplu ideal! Pe Angela o admir pentru talentul ei unic, le are pe toate, însă, ascultând-o, am înţeles şi de unde vine acel vibrato egal şi liniştit, de unde vine unda de sunet total omogenă de jos şi până sus pe un flux de aer neîntrerupt, de unde vine rotunjimea completă şi acea moliciune a vocii care cucereşte instant pe oricine o ascultă. Nu este numai talent şi intuiţie, este şi multă, multă ştiinţă în a controla acest instrument miraculos – vocea! Asta am căutat, am înţeles şi acum îmi însuşesc.

Irina Iordăchescu, pentru Campania Realitatea TV „Cine, când, cum schimbă România?”:

Cine: Oamenii valoroși prin conștiinţa şi pregătirea lor profesională, oamenii care nu îşi uită valorile culturale naţionale.

Când: În clipa în care noi toţi vom recunoaște că suntem direct responsabili pentru situaţia cumplită în care se află România astăzi şi că România are nevoie de o schimbare majoră înainte de a fi mult prea târziu.

Cum: Printr-un sistem educaţional precum cel din Norvegia sau Finlanda, prin readucerea agriculturii acolo unde era când României i se spunea „grânarul Europei”.